J. Rowling - Harry Potter și prizonierul din Azkaban

„Sunt morţi”, îşi spuse el, „şi faptul că le auzi vocile, n-o să-i aducă nicicum înapoi. Mai bine să-mi revin şi să mă adun, dacă vreau să câştigăm cupa la Vâjthaţ!”

Se ridică în picioare, mânca şi ultima bucăţică de ciocolată şi plecă spre Turnul Cercetaşilor.

Ochi-de-Şoim jucaseră împotriva Viperinilor la o săptămână după începerea trimestrului. Viperinii câştigaseră, deşi la scor foarte strâns. Aceasta era o veste bună pentru Cercetaşi, după cum îi anunţase şi Baston, fiindcă, în cazul în care i-ar fi bătut şi ei pe Ochi-de-Şoim, treceau pe locul doi. Aşa că Baston mări numărul antrenamentelor la cinci pe săptămână. Aceasta însemna că, dacă punea la socoteală şi orele Anti-Dementori, pe care le făcea cu Lupin şi care îl epuizau mai mult decât şase antrenamente la Vâjthaţ, lui Harry nu îi mai rămânea decât o singură seară pe săptămână ca să-şi pregătească temele pentru acasă. Chiar şi aşa, Harry nu părea atât de epuizat ca Hermione, asupra căreia multele ore suplimentare începuseră să îşi spună cuvântul. În fiecare noapte, o puteai vedea pe Hermione într-un colţ al camerei de zi, cu cărţile întinse pe mai multe mese, cu hărţile de „Aritmanţie”, cu dicţionarele de rune sau cu diagrame care îi înfăţişau pe Încuiaţi ridicând greutăţi, de exemplu. La toate acestea se adăugau sute de fişe şi notiţe. Abia mai avea timp să adreseze câte un cuvânt cuiva şi se enerva când era întreruptă.

— Cum se descurcă oare? îl întrebă Ron în şoaptă pe Harry, arătând spre Hermione.

Harry tocmai se chinuia cu o lucrare despre „Otrăvurile nedetectabile”, pe care le-o dăduse Plesneală. Ridică privirile spre Hermione, care abia se mai vedea de după un maldăr de cărţi, şi întrebă absent:

— Cu ce să se descurce?

— Cu toate materiile suplimentare la care s-a înscris, răspunse Ron. Am auzit-o în dimineaţa asta vorbind cu profesoara Vector, vrăjitoarea care le predă „Aritmanţia”. Vorbeau despre ora pe care au avut-o ieri, dar Hermione n-avea cum să fie acolo, fiindcă a fost cu noi la orele lui Hagrid despre „Grija pentru creaturile magice”! Iar Ernie Macmillan mi-a zis că nu lipseşte de la nici o oră de „Studiul despre Încuiaţi”, dar majoritatea acestora sunt în acelaşi timp cu orele de „Previziuni despre viitor” şi nici de la astea n-a lipsit niciodată!

Harry nu avea timp să dezbată misterul participării Hermionei la toate orele în acelaşi timp, fiind preocupat mai mult să-şi termine lucrarea dată de Plesneală. Două secunde mai târziu fu întrerupt iar, de Baston, de data asta.

— Veşti proaste, Harry, începu el încurcat. Vin de la profesoara McGonagall, la care m-am dus să vorbesc despre „Fulger”… M-a muştruluit că nu-mi aleg priorităţile cum trebuie, că sunt mai preocupat de câştigarea cupei, decât de viaţa ta… Asta fiindcă i-am zis că nu-mi pasă dacă te aruncă mătura la pământ după ce prinzi hoţoaica. S-o fi văzut în ce hal ţipa la mine, de parcă cine ştie ce aş fi spus… Apoi am întrebat-o cât mai durează testele anti-blesteme…

Se opri puţin, ca să o poată maimuţări mai bine pe profesoara McGonagall:

— „Cât va fi necesar, Baston!” Cred că trebuie să-ţi comanzi o mătură, Harry… Există formulare de comandă la sfârşitul cărţii „Care mătură ? ” Comandă-ţi şi tu un „Nimbus 2001”, aşa cum are Draco.

— N-am de gând să-mi cumpăr nimic din ce consideră el că e bun! făcu Harry sec.

Ianuarie se scurse pe nesimţite şi veni februarie, fără să aducă nici o schimbare în vremea cumplit de rece. Meciul contra Ochilor-de-Şoim era tot mai aproape, dar Harry tot nu îşi comandase altă mătură. Harry o întreba pe profesoara McGonagall ce mai ştie despre „Fulgerul” lui, după fiecare oră de „Transfigurare”. Secondat de Ron, bineînţeles, care aştepta plin de speranţă, în timp ce Hermione trecea pe lângă ei, cu faţa întoarsă.

— Nu, Potter, încă nu pot să ţi-o dau înapoi, îi răspunse profesoara McGonagall, a douăsprezecea oară când urma să fie întrebată acelaşi lucru.

Nici măcar nu îl lăsase să deschidă gura.

— I-am făcut majoritatea testelor anti-blesteme, dar profesorul Flitwick se teme ca nu cumva să i se fi aplicat măturii Vraja Răsucirii. O să te anunţ eu când terminăm! Şi te rog să nu mă mai plictiseşti cu întrebarea asta!

Şi pentru ca lucrurile să stea şi mai prost, lecţiile Anti-Dementor nu mergeau chiar atât de bine, precum sperase Harry. În mai multe încercări la rând, fusese în stare să producă un Patronus, dar atât de slab, încât acesta nu reuşise să oprească înaintarea Dementorului. Nu reuşea să îl facă decât să plutească, exact ca un nor semitransparent, în urma acestor încercări Harry rămânând secătuit şi stors de energie. Se simţea neputincios şi era furios pe el însuşi, ştiindu-se vinovat că de-abia aştepta să audă iar vocile părinţilor săi, oricâtă durere îi producea acel lucru.

— Aştepţi prea multe de la tine, îi zise profesorul Lupin, în cea de-a patra săptămână de încercări. Pentru un vrăjitor de treisprezece ani, e deja o realizare că ai făcut să apară un Patronus, oricât de slab ar fi acesta. În plus, acum nu mai leşini, nu-i aşa?

— Am crezut că Patronus va face Dementorul să dispară sau măcar să-l oprească, zise Harry, descurajat.

— Un adevărat Patronus face acest lucru, într-adevăr, dar tu ai realizat deja foarte mult, într-un timp atât de scurt. Dacă mai apar şi la meciul viitor de Vâjthaţ, vei fi în stare să-i ţii la distanţă măcar atâta timp cât să poţi ateriza pe pământ, în siguranţă.

— Dar aţi spus că o să-mi vină şi mai greu, dacă sunt mai mulţi Dementori la un loc…

— Am încredere deplină în tine, zâmbi profesorul Lupin. Poftim, drept răsplată, o să-ţi dau ceva ce n-ai mai băut niciodată.

Şi scoase două sticle din geanta lui.

— Berezero! exclamă Harry, fără să se gândească. Da, îmi place foarte mult!

Lupin ridică sprânceana.

— Oh, zise repede Harry, Ron şi Hermione mi-au adus şi mie să gust, când s-au întors de la Hogsmeade…

— Aha, făcu Lupin, dar continuă să îl privească bănuitor. Bine… Hai să bem pentru victoria Cercetaşilor asupra Ochilor-de-Şoim! Deşi eu n-ar trebui să fiu de partea nimănui, ca profesor…

Băură în tăcere, când, deodată, Harry dădu glas gândului care îl măcina de multă vreme:

— Ce este sub gluga unui Dementor? Profesorul Lupin lăsă sticla jos şi zise gânditor:

— Hmm… Ei bine, cei care i-au văzut faţa nu mai pot să ne spună cum arată, fiindcă un Dementor nu-şi ridică gluga decât ca să folosească ultima lui armă, cea mai de temut.

— Care anume?

— A fost numită „Sărutul Dementorului” sau „Sărutul Morţii”, spuse profesorul Lupin, cu un zâmbet chinuit. Asta face un Dementor când vrea să distrugă pe cineva complet. Aşa că bănuiesc că există un fel de gură sub glugă, deoarece îşi clămpăne maxilarele şi deschide gura, apropiind-o de victimă pentru a-i suge sufletul.

Harry vărsă o picătură din sticlă, fără să vrea.

— Cum adică, întrebă el, omoară…

— Nu, zise Lupin, ce face un Dementor e mult mai rău ca moartea. Poţi exista fără suflet, atâta timp cât îţi bate inima şi-ţi funcţionează creierul, dar nu mai eşti conştient de nimic, nu mai ai amintiri, nu mai ai nimic… Şi nu există speranţă să-ţi mai revii. Pur şi simplu continui să exişti şi atât! Sufletul îţi este pierdut pentru totdeauna…