Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

— Ia uită-te, rîse el, aici avem deja un Leo. Leo, Andreas, Seilergraben 69 A. E un nume rar, poate că omul știe ceva despre acest Leo al dumitale. Du-te acolo, e posibil ca persoana asta să-ți poată spune ce ai nevoie. Eu nu pot să-ți spun. Timpul meu e drămuit, scuză-mă, te rog, mi-a făcut mare plăcere.

Am închis ușa în urma mea, zăpăcit de uimire și emoție. Lukas avea dreptate, nu mai aveam ce să caut la el.

Chiar în aceeași zi m-am dus la adresa respectivă, în Seilergraben, am căutat casa și m-am interesat de domnul Andreas Leo. Locuia într-o cameră la etajul al treilea, seara și duminica era uneori acasă, în cursul zilei mergea Ia lucru. Am întrebat ce meserie avea. Mi se răspunse că se ocupa de una și de alta, se pricepea la tăiatul unghiilor, pedichiură și masaj, prepara alifii vindecătoare și recomanda tratamente cu ierburi; în perioadele proaste, cînd nu se înghesuiau clienții, se mulțumea cîteodată să dreseze sau să tundă cîini. Plecînd, am luat hotărîrea ca ar fi mai bine să renunț a-l vizita pe bărbatul acesta sau măcar să nu-i dezvălui intențiile mele. Totuși, o mare curiozitate mă îmboldea să dău ochii cu el. De aceea, în zilele următoare am ținut casa sub observație, făcînd dese plimbări prin apropiere, iar astăzi mă voi duce din nou, căci pînă acum n-am reușit să văd cum arata Andreas Leo. Ah, toata povestea mă împinge la disperare și în același timp mă face fericit sau cel puțin ma incită, mă ține în tensiune, mă îndeamnă să acord iarăși importanță persoanei și vieții mele, ceea ce în ultima vreme nu se mai întîmplase.

Nu e exclus să aibă dreptate terapeuții și psihologii care susțin că toate acțiunile umane derivă din impulsuri egoiste. Mărturisesc că nu înțeleg foarte bine de ce între faptele unui om care slujește o viață întreagă unei cauze, care își neglijează plăcerile și prosperitatea, sacrificîndu-se pentru ceva anume, și cele ale unuia care face comerț cu sclavi sau cu muniție și obține venituri frumoase, ducînd un trai confortabil, ar trebui așezat semnul egalității; însă fără îndoială că în disputa cu un asemenea psiholog aș fi imediat pus la colț și mi s-ar demonstra că greșesc, fiindcă psihologii sînt niște ființe care au mereu ultimul cuvînt. Din partea mea pot să aibă dreptate. Atunci înseamnă că toate lucrurile pe care eu le-am socotit bune și frumoase și cărora eu le-am adus sacrificii au fost numai un scop al dorințelor mele egoiste. De altfel, în ce privește planul meu de a scrie un fel de istorie a călătoriei spre Soare-Răsare, eu chiar deslușesc egoismul tot mai limpede, pe zi ce trece: mai întîi mi s-a părut că m-aș lansa într-o munca anevoioasă, în serviciul unicei cauze nobile, însă treptat îmi dau seama că nici eu, cu notele mele de călătorie, nu urmăresc altceva decît domnul Lukas cu cartea lui de război, și anume să-mi salvez viața, dîndu-i iarăși un sens.

Numai dacă aș întrezări o cale! Numai daca aș avansa, fie și cu un singur pas!

— Aruncă-l peste bord pe Leo, eliberează-te de Leo, îmi spuses Lukas. La fel de bine aș putea să-mi arunc peste bord capul stomacul și să mă eliberez de ele!

Iubite Doamne, ajută-mă!

Acum situația s-a schimbat din nou, iar eu nu știu încă dacă această schimbare este, de fapt, favorabilă planului meu sau nu, însă am trăit ceva, mi s-a întîmplat ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată… sau nu, oare nu așteptasem totuși întîlnirea aceea, n-o presimțisem, nu sperasem într-însa și, în aceeași măsură, nu mă temusem de ea? Da, așa fusese. Cu toate acestea, ea a rămas miraculoasă și parcă de necrezut.

M-am dus în cîteva rînduri, de douăzeci de ori sau și mai des, în Seilergraben, la ceasurile ce mi se păreau potrivite, purtîndu-mi agale pașii prin fața casei cu numărul 69, ultimele dați spunîndu-mi stăruitor în gînd: „Acum încerc pentru ultima oară și, dacă nu reușesc, nu mă mai întorc aici”. Ei bine, totuși mă întorceam mereu, iar alaltăieri seara dorința mi s-a împlinit. O, și cum mi s-a împlinit!

Pe cînd mă apropiam de casa a cărei tencuială de un verde cenușiu am privit-o adesea, astfel încît îi cunoșteam deja fiecare crăpătură și crestătură, am auzit de la una din ferestrele de sus un fluierat ce relua melodia unui cîntecel sau a unui dans, a unui refren la modă. încă nu știam despre ce era vorba, dar mi-am încordat auzul, acele sunete m-au făcut atent și în mine o amintire părea că începe să se trezească din somn. Era o muzică banală, însă cel ce fluiera se pricepea să moduleze cu buzele lui tonalități minunat de dulci, ușoare și grațioase ca o respirație, răsunînd la fel de pure, de prietenoase și firești ca niște triluri de pasăre. Stăteam să ascult, fermecat și totodată țintuit de o ciudată strîngere de inimă, însă fără vreun gînd anume sau, dacă totuși aveam vreunul, era acela că omul care știa să fluiere astfel trebuia să fi fost o ființă foarte fericită și foarte atrăgătoare. Minute în șir am rămas locului, în mijlocul străzii, fascinat, ascultînd cu lăcomie. Un bătrînel cu fața suptă, de om bolnav, trecu pe lîngă mine și, cînd mă văzu încremenit acolo întinse și el urechea, o clipă numai, pe urmă porni iar la drum, dăruindu-mi din mers un surîs plin de înțelegere, privirea lui bătrînească, înfrumusețată de înțelepciune, spunea cam așa: „Da, stai și ascultă, omule, asemenea fluierat nu auzi în fiecare zi”. Privirea bătrînului îmi înseninase cugetul și îmi părea rău că se duce în drumul lui. Dar în aceeași secundă mi-ăm dat seama că acest fluierat însemna împlinirea tuturor dorințelor mele, că omul care fluiera nu putea fi altul decît Leo.

Deși se înserase, la nici o fereastra nu ardea încă lumina. Melodia cu variațiunile ei naive ajunsese la capăt, se făcuse liniște. — Acum are să aprindă lumina în cameră, am gîndit eu, însă casa rămase învăluită în întuneric. Și atunci am auzit sus zgomotul unei uși, după aceea am auzit și pași pe scară, poarta s-a deschis încetișor, lăsînd pe cineva să iasă, iar omul pășea la fel cum fluierase mai înainte: avea un mers ușor, jucăuș, însă ferm, sănătos și tineresc. Cel ce mergea astfel era un bărbat nu prea înalt, dar foarte zvelt, cu capul descoperit și acum presimțirea mea se transformă în certitudine: era Leo, nu numai Leo cel din cartea de adrese, era Leo însuși, dragul nostru tovarăș de călătorie și servitor Leo, care odinioară, cu zece ani sau mai mult în urmă, ne provocase atîta mîhnire și confuzie prin dispariția sa. în clipa celei dinții bucurii și uimiri am fost gata să-l strig. Apoi mi-a venit în minte, abia acum, că și pe vremuri, în călătoria noastră spre Soare-Răsare, îl auzisem de nenumărate ori fluierînd. Erau sunetele de altădată, dar cît de straniu schimbate îmi vibrau în auz! O senzație de durere îmi pătrunse de-a curmezișul inima, ca o tăietura: o, cum deveniseră toate altfel de atunci — cerul, văzduhul, anotimpurile, visele, somnul, ziua și noaptea! Ce profund și ce înspăimîntător se schimbase totul pentru mine, daca o melodie fluierata de cineva, cadența unui pas familiar, ce nu făceau decît să-mi amintească de trecutul pierdut, mă puteau lovi astfel în străfundurile ființei mele, îmi puteau aduce atîta alinare și atîta durere!

Bărbatul trecu pe lîngă mine, foarte aproape, cu capul descoperit, pe care și-l purta mlădios și plin de voioșie, cu gîtul gol, ieșind din cămașa albastra, descheiata la guler, silueta lui plăcuta și înviorătoare pluti parcă, abia auzit, pe tălpi subțiri de sandale ori pantofi de sport, în lungul străduței peste care coborîse de acum seara. L-am urmărit fară nici un fel de intenție, cum aș fi putut să nu-l urmăresc! Umbla în lungul străduței și, oricît de ușor, de sprinten și de tineresc i-ar fi fost mersul, el era totuși noptatic, avea rezonanța crepusculului, se împrietenise și se contopea cu acel ceas, cu zgomotele înăbușite ce răzbăteau din inima orașului, cu lumina palidă a primelor felinare care tocmai se aprinseseră.