Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

— Ești totuși membru al alianței noastre? Ai fost totuși atunci cu noi în călătorie?

— Eu sînt mereu în călătorie, domnule, și mă aliez mereu cu toată lumea. Oamenii vin și pleacă, ne cunoaștem și totuși nu ne cunoaștem. Cu cîinii e mult mai simplu. Fiți atent, rămîneți o clipă pe loc!

Ridica un deget, avertizîndu-ma. în întunericul nopții, ne-am oprit pe strada mărginită de grădini și cufundată în noapte, ce se acoperea tot mai mult cu pojghița subțire a umezelii venite de sus.

Leo țuguie buzele și scoase un fluierat în surdină, prelung și vibrant, așteptă cîteva clipe, fluieră încă o dată, iar eu m-am retras puțin speriat, cînd în spatele grilajului lîngă care stăteam sări din tufișuri un uriaș cîine-lup și se lipi de gard, scheunînd bucuros, ca să se lase mîngîiat de degetele lui Leo, strecurate printre barele de fier și dantelăria de sîrmă. Ochii puternicului animal sticleau într-un verde luminos și, ori de cîte cîte ori privirea lui mă întîlnea, un mîrîit îi suna adînc în gîtlej, ca un tunet îndepărtat, abia perceptibil.

— Acesta este cîinele Necker, spuse Leo, făcînd prezentările, sîntem foarte buni prieteni. Necker, acesta de aici este un fost violonist, n-ai voie să-i faci nimic, nici să-l latri.

Stăteam acolo, iar Leo scărpina drăgăstos prin grilaj blana umedă a cîinelui. în fond era o scenă drăguță, în fond îmi plăcea foarte mult că el era prieten cu acel cîine și îi făcea bucurie să îl salute astfel în toiul nopții; dar în același timp mi se părea de plîns și socoteam de-a dreptul de nesuportat faptul că pe Leo îl lega de acest cîine-lup și, probabil, de mulți alții, poate de toți cîinii din împrejurimi, o prietenie atît de tandră, în timp ce de mine îl separa un ocean de înstrăinare. Prietenia și încrederea, pe care eu le cerșeam, implorînd și umilindu-mă, păreau acordate nu numai acestui cîine Necker, ci oricărui animal, oricărei picături de ploaie, oricărui petec de pămînt pe care Leo punea piciorul, el părea să se dăruiască fără încetare, aflîndu-se ca într-un perpetuu flux și balans, în legătură și în înțelegere cu toate cele din jurul său, pe toate cunoscîndu-le, de toate fiind cunoscut și iubit — numai către mine, cel ce îl iubeam atît și aveam atîta nevoie de el, nu-l ducea nici un drum, numai pe mine mă ținea lă distanță, mă privea străin și rece, nu mă primea în inima lui, mă ștersese din memorie.

Am pornit încet mai departe; de dincolo de gard, cîinele lui își însoțea prietenul cu mici sunete plăcute, vădindu-și simpatia și bucuria, fără că totuși să uite de prezența mea stînjenitoare, căci, de mai multe ori, de dragul lui Leo, își înăbuși în gîtlej hîriitul mînios de apărare și dușmănie.

— Iartă-mă, am început eu din nou, mă ăgăț de dumneata și abuzez de timpul dumitale, cînd cu siguranță că nu dorești altceva decît să ajungi acasă și în pat.

— O, dar de ce? zîmbi el. N-am nimic împotrivă să hoinărim toată noaptea, nu-mi lipsește timpul pentru așa ceva și nici cheful, daca pentru dumneavoastră nu e cumva prea mult.

Vorbise pe un ton lejer, foarte prietenos și cu siguranță fără nici o intenție ascunsă. Dar, o clipă după ce rostise cuvintele, eu am simțit deodată în cap și adînc în toate încheieturile ce îngrozitor de obosit eram, cu ce efort făceam fiecare pas în această drumeție nocturnă fără rost și atît de umilitoare pentru mine.

— E adevărat, am spus înfrînt, sînt foarte obosit, abia acum bag de seamă. Și, de altfel, nici n-are sens să colind astfel noaptea prin ploaie, devenind o povară pentru alții.

— Cum credeți, răspunse el, politicos.

— Ah, domnule Leo, atunci, în călătoria spre Soare-Răsare, nu-mi vorbeai așa. Oare într-adevăr ai uitat toate astea'?… în sfîrșit, n-are nici un rost, nu te mai rețin. Noapte bună.

S-a topit repede în bezna nopții, eu am rămas pe loc, singur, stupid, ca lovit în creștet, pierdusem partida. El nu mă cunoștea, nu voia să mă cunoască, se distra peseama mea.

Am luat-o înapoi pe același drum; de dincolo de gard, cîinele Necker lătra, furibund. împresurat de căldura umedă a nopții de vară, eu înghețam de oboseală, de mîhnire și singurătate.

Încă din anii tinereții mele degustasem clipe asemănătoare. Pe atunci, orice deznădejde de acest fel îmi apăruse ca și cum eu, pelerin rătăcit, aș fi ajuns la marginea cea mai îndepărtată a lumii, iar acum n-ar mai fi fost nimic de făcut decît să-mi urmez ultimul dor: să mă desprind de marginea lumii, lăsîndu-mă să cad în gol, în moarte. De-a lungul timpului, deznădejdea revenise deseori într-adevăr, însă impulsul vehement spre sinucidere suferise o transformare și aproape se stinsese. Pentru mine „moartea” nu mai însemna un neant, un gol, o negație. Și multe altele se shimbaseră. Clipele deznădejdii le primeam acum așa cum primești durerile fizice violente: le suporți, cu văicăreli sau cu dîrzenie, le simți cum dau în clocot și cresc, și le spionezi cu o curiozitate cînd furioasă, cînd batjocoritoare, ca să afli cît de departe poate merge, cît de sus se mai poate înălța durerea.

Tot amarul vieții mele pline de dezamăgiri, care de la întoarcerea mea singuratică după eșecul călătoriei spre Soare-Răsare, devenise mereu mai insignifiantă și mai descurajantă, toată neîncrederea în mine însumi și în aptitudinile mele, toată nostalgia, amestecată cu invidie și căință, după vremurile fericite și glorioase, pe care le trăisem cîndva, creșteau ca o durere în mine, creșteau uriașe ca un copac, ca un munte, mă trăgeau în direcții opuse și toate se raportau la misiunea mea prezentă, la istoria călătoriei spre Soare-Răsare și a Confreriei, pe care începusem s-o scriu. Acum realizarea în sine a proiectului meu nu mi se mai părea valoroasa sau demna de a fi dorita. Valoroasa îmi mai părea doar aceasta unică speranța: ca prin munca mea, prin serviciul adus memoriei acelui timp măreț, să pot întrucîtva sa mă purific și să mă mîntui, să restabilesc legătura mea cu Confreria și cu tot ce trăisem.

Ajuns acasă, am aprins lumina, m-am așezat la masa de scris cu hainele ude, cu pălăria pe cap și am scris o scrisoare, am scris zece, douăsprezece, douăzeci de pagini de plîngere, de căință, de rugăciune fierbinte către Leo. I-am descris suferința mea, i-am evocat imaginile celor trăite în comun, a prietenilor comuni, i-am deplîns nemărginitele, diabolicele dificultăți din pricina cărora avea să eșueze proiectul meu. Dispăruse ca prin farmec oboseala orei tîr-zii, ședeam și scriam cu pasiune. în pofida tuturor dificultăților, scriam eu, aș prefera să îndur tot ce poate fi mai cumplit decît să trădez fie și una singură din tainele Confreriei. Și cu orice preț nu voi renunța să-mi duc pînă la capăt lucrarea, în memoria călătoriei spre Soare-Răsare, ca o glorificare a Confreriei. Parcă încins de febra, așterneam o pagină după alta cu litere grăbite, fără să mă reculeg, fără să cred, jeluirile, învinuirile și autoînvinuirile gîlgîiau curgînd în mine ca apa dintr-un ulcior spart, fără nădejdea vreunui răspuns, numai din nevoia de a mă descărca. încă mai era noapte cînd am ieșit să pun scrisoarea confuză, voluminoasă, la cea mai apropiată cutie poștală. Apoi, în sfîrșit, aproape că se făcuse dimineață, am stins lumina, m-am dus în micul dormitor mansardat de lîngă camera de zi și m-am întins pe pat. Am adormit îndată și am dormit un somn foarte greu și lung.

În ziua următoare, cînd, după ce mă trezisem de cîteva ori și ațipisem la loc, m-am deșteptat cu dureri de cap, odihnit însă, l-am găsit alături, în camera de zi, spre nemărginita mea surprindere, bucurie și în același timp jenă, pe Leo. Stătea pe un capăt de scaun și arăta ca și cum ar fi așteptat pînă arunci destul de mult.