Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

O povestire

(1932)

Traducere din limba germană George Guțu și Adriana Rotaru

RAO International Publishing Company

Grupul Editorial RAO CP. 2-l24 București, ROMĂNIA

Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main

Die Morgenlandfahrt

3 RAO International Publishing Company, 1996 pentru versiunea în limba romăna

Aceasta carte a apărut cu sprijinul acordat de INTER NATIONES, Bonn

București, Romănia

Deoarece mi-a fost hărăzit să trăiesc împreună cu alții ceva măreț, deoarece am avut norocul să aparțin — Confreriei— și să mi se îngăduie a mă număra printre participanții la acea călătorie unică, al cărei miracol a scăpărat atunci ca un meteor, pentru ca mai apoi să cadă uimitor de repede în uitare, ba chiar să dobîndească o faimă rea, am luat hotărîrea să mă încumet la o scurtă relatare a acestei nemaiauzite călătorii: o călătorie cum oamenii n-au mai cutezat să facă din zilele lui Huon și ale mîniosului Roland pînă în vremurile noastre bizare, vremurile tulburi, deznădăjduite și totuși atît de roditoare de după marele război. în ce privește dificultățile acestei încercări, presupun că nu-mi făc deloc iluzii. Sînt foarte mări și nu sînt doar de natură subiectivă, cu toate că și acestea ar fi fost, ele singure, demne de luat în seamă. Căci, pe lîngă făptui că nu mai posed astăzi nici un fel de obiecte care să-mi țină treze amintirile, nici un fel de suveniruri, documente său jurnale — nu, ci în anii grei, scurși între timp, urmărit fiind de neșansă, de boală și de cumplite încercări, am pierdut și mare parte din amintiri, iar datorită loviturilor sorții și descurajărilor mereu reînnoite, însăși memoria mea, ca și încrederea în această memorie, altădată ătît de fidelă, au slăbit în chip rușinos. însă, abstracție făcînd de aceste suferințe strict personale, am mîinile legate, într-o anumită măsură, prin jurămîntul de odinioară al Confreriei; căci acest jurămînt îmi îngăduie, ce-i drept, să-mi comunic fără opreliști experiențele personale, dar îmi interzice orice dezvăluire privitoare la taina în sine a Confreriei. Și chiar dacă, de ani și ani, Confreria nu pare să mai aibă o existență palpabilă, iar eu n-am mai revăzut pe nici unul dintre membrii ei, totuși nu exista pe lume ispită său amenințare care m-ar putea împinge să-mi calc jurămîntul. Dimpotrivă: dacă astăzi sau mîine s-ar întîmpla să fiu adus în fața unei curți marțiale și obligat să aleg între a mă lăsa executat sau a trăda taina Confreriei, o, cu ce bucurie fierbinte mi-ăș pecetlui prin moarte jurămîntul făcut! în treacăt fie spus: începînd cu jurnalul de călătorie al contelui Keyserling, au apărut cîteva cărți ai căror autori lăsau impresia, parțial involuntar, însă parțial intenționat, că ar fi membri ăi Confreriei și că ar fi luat parte la călătoria spre Soare-Răsare. Chiar și aventuroasele însemnări de drum ale lui Ossendowski au trezit uneori această onorantă bănuială. Dăr toți aceștia nu au cîtuși de puțin de-a face cu Confreria și cu călătoria noastră spre Soare-Răsare, ori, în cel mai bun caz, nu mai mult decît au predicatorii micilor secte pietiste cu Mîntuitorul, apostolii și Sfîntul Duh, a căror grație deosebită și împărtășire o invocă. Poate că, într-ădevăr, contele Keyserling a făcut înconjurul lumii l.a bordul unei nave cu tot confortul, poate că, într-adevăr, Ossendowski a străbătut țările pe care le descrie, totuși perindările lor dintr-un loc în altul n-au fost miraculoase și n-au descoperit ținuturi noi, pe cînd unele etape ale călătoriei noastre, renunțînd la toate accesoriile comune ale voiajelor moderne de duzina, precum trenurile, vapoarele, telegraful, automobilul, avionul și așa mai departe, au pătruns cu adevărat pe tărîmul eroicului și ăl magicului. Ne aflam atunci la puțină vreme după sfîrșitul războiului mondial și exista, mai ales în conștiința popoarelor învinse, o stare extraordinară de irealitate, de disponibilitate pentru suprareal, chiar dacă, în fapt, s-au petrecut doar puține străpungeri ale granițelor și înaintări în imperiul unei psihocrății viitoare. Drumul nostru pe Marea Lunii pînă la Famagusta, unde am fost conduși de Albert cel Mare, sau descoperirea Insulei Fluturilor, la doi pași de Zipangu, ori nobila ceremonie de la mormîntul lui Riidiger, acestea sînt fapte și trăiri dăruite o singură dată, atunci, oamenilor din vremea și din parte noastră de lume.

Încă de aici, după cum văd, întîmpin unul dintre cele mai mari obstacole ridicate în calea relatării mele. Planul pe care și-au găsit împlinirea acțiunile noastre, zona trăirilor sufletești căreia ele îi aparțin, s-ar putea explica destul de ușor cititorului, dacă mi-ăr fi permis să-l introduc în ceea ce reprezintă esența tainică a Confreriei. Așa însă, multe lucruri său poate chiar toate îi vor părea cu neputință de crezut, rămînîndu-i neînțelese. însă trebuie să riscam mereu paradoxul, să pornim iarăși și iarăși la realizarea imposibilului, împărtășesc părerea lui Siddhartha, înțeleptul nostru prieten din Orient, care spusese cîndva: „Cuvintele nu sînt de ajutor înțelesului tainic, de fiecare dată totul devine puțin altfel, puțin fals, puțin nebunesc, da, și asta e bine, eu încuviințez și asta, faptul că pentru un om este un lucru de preț și un dar al înțelepciunii ceea ce altuia i se înfățișează ca o nebunie. De altfel, încă în urmă cu secole, membrii și istoricii Confreriei noastre și-au dat seama de această dificultate, înfruntînd-o cu bravură, iăr unul dintre ei, unul dintre cei mai mari, a amintit-o astfel într-un vers nemuritor:

„Cine calatorește-n depărtare Adesea vede lucruri ce-l uimesc. Acasă-apoi le spune cu glas tare Și-ai lui ca mincinos îl dojenesc. Căci omul mărginit nu da crezare La tot ce ochii nu-i adeveresc. Deci cei neștiutori eu nu m-aștept Sa creadă în cuvîntul meu cel drept.”

Tocmai acești „neștiutori” sînt cei ce au izbutit să facă în așa fel, încît nu numai că astăzi lumea a uitat călătoria noastră, care odinioară înflăcărase pînă la extaz mii de oamenii, dar memoria ei a fost stigmatizată cu un adevărat tabu. La urma urmei, istoria abundă de exemple asemănătoare. Adesea mă gîndesc că întreaga istorie a lumii nu e altceva decît o carte cu poze, în care se poate vedea oglindită cea mai nestinsă și mai oarbă sete a omului: setea de uitare. Oare nu șterge fiecare nouă generație, folosindu-se de interdicții, de conjurația tăcerii, de ironie, exact ceea ce generația precedenta socotise a fi mai important? Și n-am văzut noi înșine, cu propriii noștri ochi, cum un război monstruos, îngrozitor, care a durat ani, a fost apoi, timp de alți ani, uitat, tăgăduit, împins în abisurile subconștientului, alungat din minte ca prin farmec de popoare întregi, pentru ca astăzi aceste popoare, după ce s-au odihnit puțin, să citească romane pasionante de război, căutînd să-și aducă aminte din nou de ceea ce chiar ele au săvîrșit și au suferit cu cîțiva ani mai devreme? La fel și pentru faptele și pătimirile Confreriei noastre, care acum sînt uitate ori au devenit obiect de batjocură, va veni ziua cînd vor fi redescoperite, iar consemnările mele reprezintă obolul pe care încerc să-l aduc, după slabele mele puteri.

Printre particularitățile călătoriei spre Soare-Răsare a existat și aceea că, deși Confreria urmărea cu această expediție scopuri extrem de precise, de natură superioară (ele fac parte din sfera secretă, așadar nu pot fi dezvăluite), totuși fiecare participant putea avea, mai bine zis, trebuia să aibă o ținta particulară la capătul drumului său, pentru că nimeni nu era acceptat, dacă nu se dovedea însuflețit de un asemenea țel personal, așa încît fiecare dintre noi părea că se supune idealurilor și scopurilor comune, că luptă sub un stindard comun, însă totodată purta neîncetat în inimă, ca pe o forță ascunsă și ca pe o mîngîiere supremă, propriul său vis nesăbuit, de copil.