Hermann Hesse: Călătoria spre Soare-Răsare

In ce privește ținta călătoriei mele, asupra căreia am fost chestionat în fața înaltului Scaun înainte de admiterea în Confrerie, ea era simplă, în vreme ce unii confrați mărturiseau țeluri pe care eu mă declaram, firește, gata să le stimez, dar nu izbuteam să le pătrund pe de-a-n-tregul. Unul dintre ei, de pildă, era căutător de comori și nu-l preocupa nimic altceva decît să ajungă la un tezaur prețios, numit de el — Tao, în timp ce altul își pusese în minte să prindă un șarpe anume, pe care îl credea înzestrat cu puteri fermecate și îl numea Kundalini. în schimb, scopul călătoriei și al vieții mele, ce mi se înfiripase ademenitor în visuri încă din adolescență, era acesta: să dau ochii cu frumoasa prințesă Fatme și, de va fi cu putință, să-i cîștig dragostea.

În momentul acela, cînd am avut norocul să fiu primit în Confrerie, adică îndată după sfîrșitul marelui război, țara noastră era plină de mîntuitori, profeți și apostoli, de presimțiri ale apocalipsei ori de nădejdi legate de nașterea unui al treilea Reich. Zguduit de război, adus la disperare de lipsuri și foamete, profund dezamăgit de evidenta inutilitate a tuturor sacrificiilor materiale și a jertfelor de sînge, poporul nostru era pe atunci la fel de receptiv față de unele năluciri ale minții, ca și de veritabilele înălțări ale sufletului. Existau cercuri de dans bacantic și grupuri militante anabaptiste, existau cîte și mai cîte, ce păreau să deschidă căi spre cealaltă lume și spre miracol, era larg răspîndită atunci și o înclinație către misterele și doctrinele religioase ale Indiei și ale antichității persane, în general, ale Orientului și toate acestea au avut drept urmare faptul că și Confreria noastră, care ființase dintotdeauna, a apărut în ochii celor mai mulți ca una dintre nenumăratele improvizații produse de această modă grăbita, iar, împreună cu ele, după cîțiva ani, a fost în parte înghițită de uitare, în parte acoperită de dispreț și pătată de o reputație dubioasă. Pe aceia dintre adepții săi care i-au păstrat credința neclintită, aceasta nu poate să-i tulbure.

Cît de limpede îmi amintesc clipa cînd, după împlinirea anului de probă, m-am înfățișat înaintea înaltului Scaun, unde împuternicitul m-a inițiat în proiectul călătoriei spre Soare-Răsare și, eu afirmînd că mă pun cu trup și suflet la dispoziția proiectului, m-a întrebat ce anume așteptam de la aceasta drumeție în regatul basmelor! îmbujorîndu-mă, trebuie să recunosc, însă fără a vădi vreo reținere ori șovăială, am dat glas în fața adunării Aleșilor dorinței arzătoare de a putea s-o văd cu ochii mei pe prințesa Fatme. Iar împuternicitul, tălmăcind gesturile bărbaților cu fața acoperită, mi-a pus blînd mina pe creștet, m-a binecuvîntat și a rostit formula ce însemna confirmarea mea ca membru al Confreriei. „Anima pia”, mi s-a adresat el și m-a îndemnat la statornicie în credință, la vitejie în primejdii, la iubire frățească. Temeinic instruit în cursul anului de probă, am pronunțat jurămîntul, am făgăduit solemn să mă despart de lume și de credința ei deșartă și am primit pe deget inelul Confreriei, cu acele versuri ce-l însoțesc, desprinse dintr-unul din cele mai frumoase capitole ale Confreriei noastre:

„În aer, pe pămînt, în foc și-n apa, De orice duh e mai presus;

Grozavii monștri de puterea lui nu scapă, Chiar Anticristul, tremurind, i s-a supus…” și așa mai departe.

Spre marea mea fericire, am avut chiar atunci, îndată după admiterea în Confrerie, una din revelațiile ce ne fuseseră promise nouă, novicilor. Și anume: urmînd instrucțiunile Aleșilor, abia mă alăturasem uneia din grupele de cîte zece persoane, aflate în mers pretutindeni în țară, pentru a se uni cu convoiul cel mare al Confreriei, cînd, deodată, am înțeles cu pătrunzătoare claritate una din tainele expediției noastre. Mi-am dat seama că mă alăturasem unui pelerinaj spre Orient, în aparență unui pelerinaj anumit și irepetabil, însă, în realitate, într-un sens mai înalt și esențial, această procesiune spre Orient nu era doar a mea și doar aceasta prezentă, ci era o procesiune a celor consacrați credinței și jertfei, care se scurgea neîncetat și etern către Răsărit, către patria luminii, avansînd neîntrerupt de-a lungul secolelor, mergînd în întîmpinarea luminii și a miracolului, și fiecare dintre noi, confrații, fiecare din grupele noastre, întreaga noastră armată și marșul ei gigantic nu însemnau decît un val în torentul veșnic al sufletelor, în veșnicul dor de întoarcere acasă al spiritelor spre locul unde răsărea soarele, spre patrie. Cunoașterea m-a străfulgerat ca o rază și, în aceeași secunda, s-a redeșteptat în inima mea un vers pe care îl învățasem în anul de noviciat și întotdeauna îl iubisem, părîndu-mi-se extraordinar, fără ca totuși să-i pot cuprinde întreg adevărul, un vers al poetului Novalis: „Spre ce ne îndreptăm? Mereu spre casă.”

Între timp, grupa noastră își începuse drumeția, curînd ne-am întîlnit cu alte grupe, iar sentimentul solidarității și al țelului comun ne umplea sufletul și ne dăruia tot mai multa bucurie. Devotați regulilor Confreriei noastre, duceam o viață de pelerini, nefăcînd uz de nici unul din acele obiecte ce provin de la o lume hipnotizata de bani, cifre și timp și golesc de conținut viața oamenilor; printre ele se numără, în primul rînd, invențiile mecanice, cum sînt trenurile, ceasurile și altele asemenea. Un alt principiu al nostru, unanim respectat, ne impunea sa cercetăm și să cinstim toate lăcașurile și vestigiile legate de istoria străveche a Confreriei și de credința sa. Am vizitat și am adus prinos de respect tuturor locurilor și zidirilor cucernice, bisericilor, nobilelor monumente funerare aflate în drumul nostru, am împodobit cu flori capelele și altarele, am venerat ruinele cu imnuri sau cu reculegere tăcută, am înălțat cîntece și rugăciuni în memoria celor ce-și dormeau acolo somnul veșniciei. Nu rareori am fost luați în derîdere și tulburați de necredincioși, după cum, de asemenea, s-a întîmplat destul de des ca preoții să ne dea binecuvîntarea, invitîndu-ne să le fim oaspeți, copiii să ne însoțească, plini de entuziasm, să învețe cîntecele noastre și să-și ia ramas-bun de la noi cu lacrimi în ochi, un bătrîn să ne arate monumente uitate ale trecutului sau să ne povestească vreo legendă din ținutul său, tinerii să meargă o bucata de drum alături de noi, dorind să devină și ei membri ai Confreriei. Acestora li se dădeau sfaturile de trebuință, făcîndu-li-se cunoscute primele deprinderi și exerciții ale noviciatului. S-au petrecut cele dintîi minuni, unele văzute cu ochii noștri, altele evocate neașteptat, prin relatări și legende. într-o zi, eu eram încă începător pe atunci, s-a răspîndit brusc vestea că în cortul Conducătorilor noștri sosise ca oaspete uriașul Agramant, care se străduia să-i convingă pe conducători să ne abatem prin Africa, unde ar fi trebuit să eliberam cîțiva confrați, ce se aflau în prizonierat la mauri. Altădată a fost zărit un pitic, Cel Smolit, Mîngîietorul, și s-a născut presupunerea că drumeția noastră avea să se îndrepte spre Căldare. însă cea dintîi arătare miraculoasa, pe care am putut-o vedea cu proprii mei ochi, a fost aceasta: ne oprisem la o capelă pe jumătate căzută în ruină, în prefectura Spai-chendorf, pentru o scurtă odihnă și meditație; pe singurul perete neatins al capelei stătea zugrăvit un uriaș sfînt Cristofor, purtîndu-l pe umăr pe pruncul Iisus, mic și aproape șters de vreme. Conducătorii, așa cum procedau uneori, n-au pornit pur și simplu la drum mai departe, ci ne-au chemat pe toți să ne spunem părerea, deoarece capela se găsea la o răspîntie de trei drumuri, ceea ce ne dădea posibilitatea să alegem. Prea puțini dintre noi au rostit vreo dorință sau vreun îndemn, unul însă arătă spre stînga și ne ceru stăruitor să mergem în direcția aceea. Noi tăceam, așteptînd hotărîrea Conducătorilor, și iată că sfîntul Cristofor, cel pictat pe perete, ridica brațul cu toiagul lung, de lemn nelustruit, arătînd într-acolo, spre stînga, unde năzuia să ajungă fratele nostru. Am văzut aceasta cu toții, în tăcere, și tot în tăcere Conducătorii s-au întors și au pornit pe acel drum, iar noi am pășit în urma lor, cu sufletul inundat de o bucurie profunda.

Читать дальше