Hermann Hesse: Călătoria spre Soare-Răsare

Unul dintre episoadele cele mai frumoase a fost serbarea de la Bremgarten, acolo cercul magic s-a închis în jurul nostru și ne-a strîns în puterea lui. Salutați de Max și de Tilli, stăpînii castelului, l-am ascultat pe Othmar cîntînd Mozart la un pian de concert, în vastitatea sălii cu tavanul înalt, am fost uimiți de parcul populat cu papagali și de alte animale vorbitoare, ne-am oprit lîngă fîntîna arteziană ca s-o auzim cîntînd pe zîna Armida, iar capul astrologului Longus se înclina aprobator, fluturîndu-și buclele negre alături de chipul fermecător al lui Heinrich von Ofterdingen. în grădină țipau ascuțit păunii și Ludovic stătea de vorbă, în spaniolă, cu Motanul încălțat, în vreme ce Hans Resom, zguduit de cîte îi fusese dat să vadă în carnavalul vieții, jura să plece în pelerinaj la mormîntul lui Carol cel Mare. A fost unul din momentele glorioase ale călătoriei noastre: adusesem cu noi talazul magiei și el mătura totul în cale; localnicii căzură în genunchi, castelanul recită un poem inspirat din faptele noastre de amurg, viețuitoarele pădurii, adunate în jurul castelului, se apropiaseră de ziduri și trăgeau cu urechea, iar în apa rîului peștii sclipitori pluteau în cortegii solemne și erau ospătați cu prăjituri și cu vin.

Tocmai aceste cuvinte, cele mai alese, nu pot fi povestite, de fapt, decît acelora ce au venit ei înșiși în atingerea cu spiritul lor; în descrierea mea, ele apar sărăcite și, probabil, lipsite de noimă, însă oricine a petrecut și a sărbătorit împreună cu noi acele zile de la Bremgarten va confirma fiecare amănunt, adăugind alte o sută, și mai frumoase încă. întotdeauna îmi voi aminti cum, în zarea răsăritului de lună, cozile păunilor scînteiau de pe crengile arborilor înalți și cum la malul umbros, printre stînci, naiadele ieșite din apă străluceau dulce-argintiu, cum uscățivul Don Quijote, rămas singur la fîntîna de sub castan, veghea în prima strajă a nopții, pe cînd ultimele globuri luminoase ale artificiilor alunecau peste turnul castelului, stingîndu-se molcom în noaptea înseninata de lună, iar colegul meu Pablo, cu o cunună de trandafiri pe frunte, sufla în fluierul lui persan de trestie, cîntînd pentru tinerele fete. O, care dintre noi ar fi crezut că în curînd cercul magic se va rupe iar noi, aproape toți — și eu de asemenea, și eu! — ne vom rătăci, iar pașii în pustiul mort al unei realități funcționărești, așa cum slujbașii din birouri și vînzătorii din prăvălii, dezmeticiți după un chef sau după o excursie de duminică, se întorc resemnați ca să-și ia de la capăt treburile mărunte de zi cu zi!

În clipele acelea nimeni dintre noi n-ar fi putut să aibă asemenea gînduri. în turnul castelului din Bremgarten parfumul florilor de liliac adia în camera mea de culcare, printe copaci auzeam riul mur-murînd, am ieșit pe fereastră, am coborit în noaptea adîncă beat de fericire și de dor, m-am furișat pe lîngă cavalerul care stătea de strajă și pe lîngă chefliii adormiți pînă la mal, la apa fremătătoare, la naiadele ce licăreau albe, iar ele mi-au îngăduit să le însoțesc acolo, jos, în lumea de cristal stăpînită de o răceală selenară, unde își au lăcașul și unde se joacă, prizoniere visătoare, cu diademele și colanele de aur din sipetele lor cu comori. Mi se părea că petrecusem luni întregi în adîncimile sticloase, iar cînd m-am ridicat din nou la suprafață și, pătruns de răcoare în tot trupul, am înotat spre mal, fluierul de trestie al lui Pablo încă mai răsuna în depărtări, din grădini, și Juna încă mai adăsta în înaltul cerului. L-am zărit pe Leo jucîndu-se cu doi pudeli albi, fața lui de băiețandru inteligent strălucea de plăcere. în parc l-am descoperit pe Longus cu o carte pe genunchi, scriind pe filele de pergament semne grecești și ebraice: cuvinte, din ale căror litere își luau zborul dragoni și se desfășurau șerpi colorați. Nu m-a văzut, a continuat să picteze absorbit acel multicolor scris șerpesc și eu am privit mult timp peste umerii lui strînși deasupra cărții, am văzut șerpii și dragonii cum izvorau din șirurile de cuvinte, cum se rostogoleau și se pierdeau fără sunet în desișul plin de întunericul nopții. „Longos, l-am chemat încet, dragă prietene!” El nu mă auzea, îi vorbeam ca dintr-o lume depărtată, era cu totul absorbit. Și, retras sub arborii poleiți de lună, pășea Anselm, ținînd în mînă un iris; surizînd pierdut își ațintise privirea în cupa viorie a florii.

În acele zile trăite la Bremgarten mi-a revenit în minte, straniu și puțin dureros, un lucru pe care îl remarcasem de mai multe ori în cursul călătoriei noastre, fără totuși să reflectez la el pe îndelete. Se aflau printre noi mulți artiști, mulți pictori, muzicieni, poeți, se aflau acolo înflăcăratul Klingsor și nestatornicul Hugo Wolf, laconicul Lauscher și eminentul Brentano, însă chiar dacă acești artiști, sau unii dintre dînșii, erau făpturi pline de viață și de farmec, totuși personajele imaginate de ei izbuteau sa fie, fără excepție, mai vii, mai frumoase și oarecum mai autentice și mai reale decît înșiși poeții și creatorii lor. Pablo, cu fluierul său, te cucerea prin nevinovăția și prin bucuria de a trăi, dar autorul lui se strecura spre rîu ca o umbră aproape străvezie în bătaia lunii și căuta singurătatea. Șovăitor și pe jumătate amețit de băutură, Hoffman umbla de colo pînă colo printre oaspeți, vorbăreț, mărunt, ca un spiriduș, fiind și el, ca ei toți, o prezență numai în parte reală, numai în parte veritabilă, nu îndeajuns de concret, nu îndeajuns de adevărat, în timp ce arhivarul Lindhorst, care se amuza să imite un balaur, sufla foc cu fiece respirație și duduia de forță ca un automobil. L-am întrebat pe servitorul Leo de ce se întîmplă astfel, ca artiștii să ne apară uneori doar ca niște frînturi de oameni, pe cînd imaginile create de ei arată atît de neîndoielnic vii. Leo se uită la mine, mirîndu-se de întrebarea mea. Apoi lăsă jos pudelul pe care-l ținuse în brațe și spuse:

— Și cu mamele se întîmplă la fel. După ce și-au adus pe lume copiii și le-au dat laptele lor, și frumusețea lor, și puterea lor, ele devin neînsemnate și nu mai interesează pe nimeni.

— Dar e trist, am zis eu, fără să mă gîndesc de fapt prea mult la ce auzisem.

— Cred că nu e mai trist decît toate celelalte lucruri, spuse Leo, poate că e trist și frumos totodată. Legea vrea să fie astfel.

— Legea'.' am întrebat, curios. Ce fel de lege, Leo?

— E legea slujirii. Cine vrea să aibă viață lunga, trebuie să slujească. însă cine vrea să fie stăpîn, își scurtează zilele.

— Atunci, de ce năzuiesc atîția să devină stăpîni?

— Fiindcă nu știu ce-i așteaptă. Puțini sînt cei născuți ca să stăpî-nească, aceia pot s-o facă și să-și păstreze voioșia și sănătatea. Dăr ceilalți, cei care au ajuns stăpîni numai prin ambiție, sfîrșesc cu toții în neființă.

— În ce neființă, Leo?

— De exemplu, în sanatorii.

N-am înțeles decît prea puțin, cu toate acestea i-am păstrat cuvintele în memorie, iar în inimă am păstrat sentimentul că acest Leo știe o sumedenie de lucruri, că știe, probabil, mai mult decît noi, ceilalți, care în aparență îi eram stăpîni.

Desigur că fiecare dintre participanții la această călătorie de neuitat se va fi străduit în sinea lui să priceapă ce anume îl putuse îndemna pe credinciosul nostru Leo să ne părăsească pe neașteptate, chiar în mijlocul defileului primejdios de la Morbio Inferiore și abia mult mai tîrziu am început să presimt și să deslușesc, cel puțin în parte, adevăratul curs și implicațiile mai profunde ale acestui eveniment și s-a dovedit că aventura aceasta, care, aparent, avea o însemnătate secundară, însă în realitate a lăsat urme adînci, dispariția lui Leo, nu era nicidecum o întîmplare, ci o verigă în lanțul de prigoniri prin care dușmanul nostru de moarte căuta să împingă la eșec acțiunile noastre. în dimineața aceea rece de toamnă cînd s-a descoperit lipsa servitorului nostru Leo și toate cercetările întreprinse pentru a-i da de urmă au rămăs fără rezultat, cu siguranță că n-am fost singurul care a simțit pentru prima oară în adîncul inimii un fel de bănuială a nefericirii ce avea să vină, o amenințare a fatalității.