Hermann Hesse: Călătoria spre Soare-Răsare

Ah, ce bine îmi amintesc de primele controverse! Ele reprezentau ceva atît de nou și nemaiauzit în Confreria noastră, a cărei unitate fusese pîna atunci indestructibila. Purtau, la început cel puțin, pecetea respectului și a politeței, inițial n-au dus nici la violențe fizice, nici la imputări sau ofense personale; deocamdată mai apăream în fața lumii întregi ca o familie strîns unita și de ne-despărțit. Și acum îmi răsună în urechi glasurile și văd tabăra noastră, unde s-a iscat cea dintîi dintre aceste dezbateri și vad cum printre chipurile neobișnuit de grave pluteau în cădere lina, ici și colo, frunzele tomnatic-aurii, văd una oprita din zbor pe genunchiul cuiva, alta pe o pălărie. Ah, iar eu ascultam, ma simțeam tot mai trist și mai înspaimîntat și, în mijlocul atîtor păreri contradictorii, continuam, în adîncul inimii mele, să fiu pe deplin sigur, deznădăjduit de sigur, ca am dreptate cînd cred că în sacul lui Leo se aflase originalul, documentul autentic, epistola străveche a Confreriei, care dispăruse și se pierduse o data cu el. Oricît m-ar fi mihnit aceasta convingere, ea era totuși o convingere, avea stabilitate și îți oferea o siguranța. Ce-i drept, pe atunci mă gîndeam că mi-ar plăcea să-mi schimb această convingere cu o alta mai optimista. Abia mai tîrziu, după ce îmi pierdusem convingerea mea cea tristă, devenind accesibil oricăror opinii posibile, mi-am dat seama cît de prețioasă fusese convingerea mea.

Însă văd că întîmplările de atunci nu se pot istorisi în felul acesta. Dar, la urma urmei, în ce fel ar putea fi istorisite aceste întîmplări, această poveste a unei înfrățiri sufletești unice, a unei existențe atît de minunat înălțate și pline de ardoare? Fiind unul dintre ultimii supraviețuitori ai camaraderiei noastre, aș dori nespus să pot salva măcar o frîntură din amintirea cauzei noastre mărețe; îmi închipui că aș fi slujitorul bătrîn ce a supraviețuit unuia dintre paladinii lui Carol cel Mare, păstrînd în memorie un șir de fapte strălucite și de minunății ale căror imagini și aducerea-aminte se vor stinge împreună cu el, dacă nu va izbuti să transmită ceva din ele posterității, prin cuvînt ori prin chip zugrăvit, prin povestire sau cîntec. Dar cum oare, prin ce meșteșug ar fi realizabil acest lucru, cum ar deveni cu putință de relatat istoria călătoriei noastre spre Soare-Răsare? Nu știu. Chiar numai acest modest început, această încercare la care am pornit cu cele mai bune intenții, mă conduce într-o nemărginire de nepătruns. Am dorit, pur și simplu, să încerc a așterne pe hîrtie ceea ce îmi rămăsese în minte din desfășurarea călătoriei noastre spre Soare-Răsăre și diferitele ei amănunte, nimic nu mi se părea mai lesne. Și iată că abia dacă am reușit să relatez cîte ceva, căci m-am împotmolit la episodul dispariței lui Leo și, în loc de o țesătură, țin în mîini un caier cu o mie de fire înnodate, astfel încît o sută de mîini ar avea de muncit ani de zile ca să descîlcească și să-l pună în ordine, chiar dacă firele n-ar fi atît de teribil de fragile cum sînt și chiar dacă nu ți s-ar rupe între degete, îndată ce prinzi un capăt și încerci să tragi de el cu băgare de seamă.

Pot să-mi imaginez că orice istoriograf întîmpină o situație asemănătoare cînd începe să consemneze evenimentele unui interval de timp și nu vrea să denatureze adevărul. Unde se ăflă centrul evenimentelor, acel ceva la care ele se raportează și care le adună într-un mănunchi? Ca să rezulte ceva ce se poate numi conexiune sau cauzalitate sau sens, pentru ca măcar ceva din ceea ce există pe pămînt să devină posibil de povestit, istoriograful e obligat să inventeze monade: un erou, un popor, o idee, și să pună pe seama acestor monade inventate de el toate lucrurile care, în realitate, s-au produs în anonimat.

Dar dacă e deja atît de dificil să povestești un număr de evenimente real petrecute și certificate, este cu atît mai dificil în cazul meu, deoarece aici totul devine îndoielnic; de îndată ce vrei să-l cercetezi mai îndeaproape, totul îți scapă printre degete și se destramă cum s-a destrămat solidaritatea noastră, cea mai puternică din lume. Nicăieri nu există o monadă, un centru, punctul în jurul căruia se învîrte roata.

Călătoria noastră spre Soare-Răsare și colectivitatea pe care ea se întemeia, Confreria, au reprezentat esențialul, singurul lucru important în viața mea, ceva în comparație cu care propria mea persoană îmi apărea total neglijabilă. Iar acum, cînd doresc să exprim în cuvinte și să păstrez esențialul acesta ori, cel puțin, o parte din el, văd că totul nu e decît o învălmășeală de imagini transformate în cioburi și risipite, care s-au oglindit în ceva, iar acest ceva este eul meu și acest eu, această oglindă, se dovedește a fi, ori de cîte ori încerc să-l examinez, un nimic, marginea transparentă a unei suprafețe de sticlă. Pun condeiul jos, de fapt cu intenția și speranța de a continua mîine sau altădată, mai degrabă de a o lua iarăși de lă început, însă dincolo de intenție și de speranța, dincolo de pornirea mea nestăvilită de ă spune povestea noastră, se ascunde o îndoială de moarte. Este îndoiala care a mijit pentru prima dată în ziua cînd îl căutam pe Leo, în defileul de la Morbio. Această îndoială pune nu numai întrebarea: „Este oare povestea ta cu putință de istorisit?” Ea mai pune și întrebarea: „A fost ea oare cu putință de trăit?” Ne amintim de atîtea exemple, chiar și de combatanți din războiul mondial, care, avînd la dispoziție rapoarte oficiale, relatări pe deplin confirmate totuși uneori au căzut pradă acestor îndoieli.

De cînd am scris cele de mai înainte, am dat ocol încă și încă o dată în gînd proiectului meu, încercînd să descopăr o cale de a-l aborda. Nu am găsit nici o soluție, rătăcesc măi departe în haos. Dar mi-am promis mie însumi să nu renunț, iar în clipa cînd am făcut acest legămînt, o amintire fericită m-a mîngîiat ca o rază de soare. Căci un simțămînt asemănător, mi-am adus eu aminte, foarte asemănător cu cel de acum, am nutrit în inima mea pe cînd porneam în marea noastră expediție: și atunci doream să întreprindem ceva aparent imposibil, și atunci s-ar fi zis că mărșăluim în beznă și fără direcție precisă, n-aveam nici un fel de perspectivă și, cu toate acestea, mai puternică decît orice realitate sau probabilitate, ne strălucea în inimi credința în sensul și necesitatea acțiunilor noastre. Ca un fior îmi străbătu inima ecoul acelei emoții și pe durata de o clipă a acestui fior, totul fu inundat de lumină, totul mi se păru iar posibil.

Orice ar fi să se întîmple, am hotărit să nu mă dau bătut. Chiar dacă va trebui să reiau de zece, de o sută de ori povestea mea, aceasta care nu poate fi istorisită, și dacă de fiecare dată voi ajunge în fața aceluiași abis, ei bine, o voi lua de o sută de ori de la început; iar dacă nu voi putea recompune imaginile într-un întreg plin de sensuri profunde, atunci voi face să dăinuie, cît mai fidel cu putință, fiecare din frînturile disparate. Și în strădaniile mele voi avea mereu în minte, atît cît mai este posibil în ziua de astăzi, cel dintîi principiu al vremurilor noastre glorioase: niciodată nu-mi voi face calcule, niciodată nu mă voi lăsa orbit de motivele invocate de rațiune, voi ști și nu voi uita nici o secundă că între credință și așa-numita realitate, mai puternică este cea dintîi. între timp, sînt obligat să recunosc, am recurs și la o tentativa de a mă apropia de țelul meu pe o cale practică și rațională. Am vizitat un prieten din adolescență care locuiește aici în oraș și conduce un ziar. Se numește Lukas, a luptat în războiul mondial și a scris despre el o carte ce trezește mult interes cititorilor. Lukas m-a primit cu prietenie, era evident că se bucura să-și reîntîlnească un fost camarad de școală. Am avut cu el două convorbiri destul de lungi.