Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

În parculețul de lingă intrarea bisericii Sf. Paul, se abătu din drum, dispărînd printre tufișurile înalte, rotunde, iar eu m-am grăbit, ca nu cumva să-i pierd urma. Iată-l din nou, hoinărind agale pe sub tufele de liliac și salcîm. Aleea șerpuia în două curbe prin petecul acela de pădurice; la marginea covorului de iarbă se aflau cîteva bănci. Aici, sub copaci, se întunecase de-a binelea. Leo trecu pe lîngă prima banca, unde stătea o pereche de îndrăgostiți, banca următoare era libera, aici se așeza, se sprijini de rezemătoare, își lăsă capul pe spate și o vreme privi frunzișul și norii de deasupra. Apoi dădu la iveală dintr-un buzunar al hainei o cutie mica, rotunda, o cutie de metal alb, o așeza lîngă el pe banca, îi deșurubă capacul și începu sa scoată ceva dintr-însa, fără graba, să bage în gură și să mănînce cu vădită plăcere. în tot acest timp, eu mă plimbasem încolo și încoace la intrarea în alee; acum m-am apropiat de banca lui și m-am așezat la celălalt capăt. El ridica fruntea, mă privi drept în fața cu ochii săi cenușii luminoși și continuă să mănînce. Erau fructe uscate, cîteva prune și jumătăți de caisă. Le culegea una după alta cu două degete, le apăsa și le pipăia puțin pe fiecare, le băga în gură și mesteca îndelung, delectîndu-se. Trecu o buna bucată de vreme pînă cînd o lua și o înghiți pe ultima. Acum închise cutia la loc și o strecura în buzunar, își rezemă spinarea de bancă și întinse picioarele, cît erau de lungi; acum puteam vedea că pantofii lui de pînză aveau tălpile din sfoară împletită.

— În noaptea asta are să plouă, vorbi el deodată și nu mi-am dat seama, oare către mine sau către el însuși.

— Tot ce se poate, am spus eu puțin tulburat, căci, chiar dacă pînă acum nu mă recunoscuse după înfățișare și mers, se putea întîmplă, mai bine zis mă așteptam, fiind aproape sigur, ca de astă dată să-mi recunoască vocea.

Dimpotrivă însă, el nu mă recunoscu, nici măcar după voce, și cu toate că aceasta corespundea dorinței mele dintru început, nu ma puteam împiedica să simt o profundă dezamăgire. Leo nu mă recunoștea. în vreme ce, în cei zece ăni care trecuseră, el însuși rămăsese același și, pare-se, nu îmbătrînise deloc, în cazul meu alta era situația, alta și tristă.

— Știți să fluierați atît de frumos, i-am zis, v-am auzit mai înainte acolo, în Seilergraben. Mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să vă spun că eu am fost muzician, cu ani în urmă.

— Muzician? făcu el prietenos. E o meserie frumoasă. Ați re— nunțat la ea?

— Da, pentru moment. Mi-am vîndut și vioara.

— Așa? Mare păcat. Sînteți în impas? Vreau să spun, la urma urmei, vă e foame? Eu mai am cîte ceva de mîncare pe acasă, mai am și cîteva mărci în buzunar.

— Ah, nu, m-am grăbit să-i răspund, nu astă voiam să spun. Trăiesc în condiții foarte bune, am mai mult decît îmi trebuie. însă vă mulțumesc frumos, e cît se poate de drăguț din partea dumneavoastră că vreți să mă invitați. Nu întîlnești așa de des oameni drăguți.

— Credeți? în sfîrșit, e posibil. Oamenii sînt diferiți și adesea destul de ciudați. Și dumneavoastră sînteți ciudat.

— Eu? De ce?

— Uite, fiindcă aveți destui bani și totuși vă vindeți vioara! Oare nu mai găsiți nici o bucurie în muzică?

— Ba da. însă uneori se întîmplă că un om să piardă bucuria pe care i-o producea un anume lucru, care mai înainte i-a fost drag. Se întîmplă ca un muzician să-și vîndă vioara ori s-o spargă de perete său ca un pictor să-și ărdă într-o bună zi toate tablourile. N-ați mai auzit de așa ceva?

— Da, bineînțeles. Atunci e din disperare. Asta se întîmplă. Am cunoscut chiar două persoane care s-au sinucis. Există și oameni săraci cu duhul. Pe unii pur și simplu nu poți să-i ajuți. Dar dumneavoastră cu ce va ocupați acum, dacă nu mai aveți vioara?

— Ah, cu una, cu alta. De fapt, nu cu prea multe, nu mai sînt tînăr, mă și îmbolnăvesc destul de des. însă de ce vorbiți mereu de vioara asta? Doar nu e chiar așa de importantă.

— De vioară? Pentru că m-am gîndit la regele David.

— Cum? La regele David? Ce are acela de-a face cu vioara mea?

— Și el a fost muzician. Pe cînd era foarte tînăr îi cînta regelui Saul și uneori îl făcea să-și uite supărarea. Iar după aceea a devenit rege el însuși; un rege din aceia mari și plini de griji, cu tot soiul de toane și necazuri. A purtat coroană și a dus războaie și alte lucruri din astea, a făcut și cîteva josnicii sadea și a cîștigat mare faima. Dar, cînd mă gîndesc lă povestea lui, cel mai frumos dintre toate mi se pare tînărul David cu harfa și cum cînta el pentru bietul Saul și cred că ăr trebui să regretăm faptul că măi tîrziu a devenit rege. Era mult mai fericit și mai frumos pe cînd nu era decît un cîntăreț.

— Sigur că dă, am exclamat, ăprinzîndu-mă puțin. Sigur că atunci eră mai tînăr și măi frumos, și mai fericit, dar omul nu ramîne veșnic tînăr, iăr David al dumneavoastră ar fi îmbătrînit oricum cu timpul și s-ar fi urîțit și ar fi avut mai multe griji pe cap, chiar dacă ar fi rămăs cîntăreț. în schimb a devenit marele Dăvid, a înfăptuit ce se știe și și-ă compus psalmii. Viață nu e doar un joc!

Acum, Leo se ridica și își luă rămăs-bun.

— Se face noapte, zise el, și în curînd ăre să plouă. Eu nu-mi amintesc prea mult despre faptele regelui David și dacă au fost într-adevăr mări. Nici despre psalmii lui, cinstit vorbind, nu-mi amintesc prea mult. Dăr că viața nu e doar un joc, asta nici un David nu poate să-mi dovedească. Tocmai asta e ea, viață, cînd e frumoasă și fericită: un joc! Firește că poți să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumusețezi astfel. Noapte bună, mi-a făcut plăcere.

Cu mersul lui ușor, precaut și afabil, omul cel bizar și fermecător o porni la drum și fu gata să dispară. In clipa aceea, înlăuntrul meu s-a prăbușit orice demnitate și stăpînire de sine, am alergat deznădăjduit după el și am strigat, implorîndu-l din străfundurile inimii:

— Leo! Leo! Ești Leo, nu-i așa? Oare chiar nu mă mai cunoști? Am fost doar camarazi în Confrerie și ar fi trebuit să mai fim și acum. Amîndoi am pornit doar în călătoria spre Soare-Răsare. Oare într-adevăr m-ai uitat, Leo? într-ădevăr nu-ți mai aduci aminte de Paznicii Coroanei, de Klingsor și Gură-de-Aur, de serbarea de la Bremgarten, de defileul de la Morbio Inferiore? Leo, îndură-te!

El n-o luă lă fugă, așa cum mă temusem, însă nici nu se întoarse; păși domol măi departe, că și cum nu m-ăr fi auzit, dăr îmi lăsă timp să-l ajung din urmă și păru să n-aibă nimic împotriva faptului că îl însoțeam.

— Sînteți așa deprimat și așa pripit, zise el împăciuitor, asta nu-i frumos. Desfigurează chipul și te face să te îmbolnăvești. Acum vom merge foarte încet, ăsta liniștește atît de bine! Iar cei cîțiva stropi de ploaie — minunat, nu? Picură din aer ca apa de colonie.

— Leo, l-am implorat eu, ai milă! Spune-mi un singur cuvînt: mă mai cunoști?

— Așa, zise el, împăciuitor, și continua a-mi vorbi ca unui bolnav sau ca unui amețit de băutură, acum v-ați revenit, a fost numai o enervare. întrebați dacă vă cunosc? Dar, care om cunoaște vreodată pe altul sau chiar și numai pe sine? Iar eu, vedeți, eu nu sînt deloc un cunoscător de oameni. Nu mă interesează. Cîinii, da, pe aceia îi cunosc foarte bine, la fel pasările și la fel pisicile. Dar pe dumneavoastră într-adevăr nu vă cunosc, domnule.