Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

— Leo, am exclamat eu, ai venit'?

— Am fost trimis după dumneavoastră, zise el. Din partea Confreriei. Mi-ați scris o scrisoare în legătură cu asta, am predat-o Aleșilor. Sînteți așteptat la înaltul Scaun. Putem merge?

Stupefiat, m-am grăbit să-mi încalț pantofii. Masa de scris, pe care nu făcusem ordine, păstra încă din noaptea trecută un aer de agitație și de haos; în momentul acela nu-mi mai aminteam bine ce scrisesem acolo, temător și impetuos, cu cîteva ceasuri înainte. Oricum, părea să nu fi fost în zadar. Se întîmplase ceva, Leo venise.

Și, subit, am pătruns abia atunci conținutul cuvintelor lui. Așadar, exista în continuare o — Confrerie, de care eu nu mai știam nimic, care dăinuia fără mine și nu mă mai considerase ca făcînd parte dintr-însa! Existau în continuare Confreria, înaltul Scaun, existau Aleșii, ei trimiseseră după mine! în fața acestei vești am simțit că mă luau valuri de căldură și de frig. Iată că luni și săptămîni viețuisem în acest oraș, ocupat cu însemnările mele despre Confrerie și despre călătoria noastră, nu știusem dacă și unde anume ar mai putea eventual supraviețui resturi ale Confreriei, dacă eu nu sînt, poate, ultima ei rămășiță; da, cinstit vorbind, în unele momente nu fusesem sigur nici măcar de faptul că această Confrerie și apartenența mea la ea existaseră vreodată în realitate. Iar acum Leo se afla lingă mine, trimis de Confrerie, ca să mă ducă acolo. își aminteau de mine, mă chemau, voiau să-mi pună întrebări, poate să mă tragă la răspundere. Perfect, eram gata. Eram gata să demonstrez că nu fusesem necredincios Confreriei, eram gata să mă supun. Să binevoiască acum Aleșii să mă pedepsească ori să mă ierte, eu eram gata, încă de la început, să accept totul, să încuviințez orice hotărîre a lor și să le arăt supunere.

Am pornit, Leo o luă înainte și, pe cînd îi priveam statura și mersul, m-am gîndit iarăși cu admirație, ca în urmă cu ani, ce bun, ce desăvîrșit servitor era într-adevăr. Străbătea străzile, una după alta, mlădios și îngăduitor, mergînd în fața mea, arătîndu-mi drumul, din cap pînă în picioare călăuză, din cap pînă în picioare servitorul care își face datoria, omul funcției sale. Dar cu toate acestea mi-a pus răbdarea la o încercare nu tocmai ușoară. Confreria mă chemase, înaltul Scaun mă aștepta, întreaga mea viață viitoare avea să se decidă, întreaga mea viață trecută avea să capete acum un sens ori să-l piardă cu desăvîrșire, tremuram de speranță, de bucurie, de teamă, de o îngrijorare care mă sufoca. Astfel încît drumul pe care mă conducea Leo părea nerăbdării mele aproape insuportabil de lung, căci a trebuit să-mi urmez călăuza vreme de peste două ceasuri pe cele mai ciudate și, mi s-a părut mie, cele mai capricioase căi ocolite. De cîte ori Leo m-a lăsat să aștept îndelung în fața unei biserici în care el intrase să se roage, s-a oprit adîncit în contemplare, un timp care mie mi s-a părut nesfîrșit, în fața vechii primării, povestindu-mi cum fusese ea întemeiată în secolul al cincisprezecelea de către un membru ilustru al Confreriei, și oricît de neobosit, zelos și ferm i-ar fi fost mersul, eu m-am zăpăcit cu totul din pricina ocolișurilor, învăluirilor și zigzagurilor, pe care el găsea de cuviință să le descrie în vreme ce se apropia de ținta lui. Drumul care ne costase o dimineață întreagă s-ar fi putut parcurge, la fel de bine, într-un sfert de oră.

În cele din urmă, m-a condus într-o străduță somnoroasă de la marginea orașului și într-o clădire foarte mare și tăcută, arătînd pe dinafară ca un imobil masiv cu birouri sau ca un muzeu. La început n-am zărit pe nicăieri picior de om, coridoarele și casele scărilor se căscau pustii și sunau cu ecou sub pașii noștri. Leo începu să caute pe culoare, scări și în holuri. Odată deschise cu băgare de seama o ușă înaltă, prin care se putea privi interiorul încărcat al unui atelier de pictură, în fața unui șevalet stătea, numai în cămașă, pictorul Klingsor — o, cîți ani nu mai văzusem acest chip iubit! însă n-am cutezat să-l salut, încă nu era momentul, eram așteptat, mi se ceruse să mă prezint. Klingsor nu ne arătă prea multa atenție; dădu din cap spre Leo, pe mine nu mă observă sau nu mă recunoscu și, fără un cuvînt, cu un gest prietenos, dar hotărît ne invită să ieșim, nepermițînd să fie deranjat în timp ce lucra.

În sfîrșit, sus de tot, în imensa clădire, am pătruns într-o mansardă unde mirosea a hîrtie și carton și unde, de-a lungul pereților, pe multe sute de metri, se înșirau încremenite uși de dulapuri, cotoare de cărți și pachete de dosare: o arhivă gigantică, o cancelarie uriașă. Nimeni nu se ocupa de noi, toți își vedeau de treburi fără zgomot, eu am avut sentimentul că din acest loc e guvernat, sau cel puțin înregistrat și supravegheat, întregul Pămînt, împreună cu bolta cerească. Mult timp am rămas în așteptare, pe lîngă noi treceau grăbiți în toate părțile, fără zgomot, avînd în mînă fișe și cote de catalogare, numeroși funcționari ai arhivei și bibliotecari, se așezau și se urcau scări, se mișcau precaut și silențios lifturi și mici cărucioare pe rotile. în cele din urma, Leo începu să cînte. Ascultam cu emoție melodia, cîndva îmi fusese atît de familiară, era unul dintre imnurile Confreriei noastre.

Cîntecul a făcut ca totul să se pună în mișcare. Funcționarii se retraseră, sala se alungi pînă în depărtări vagi, în vastul peisaj al arhivei din fundal lucrau, minusculi și ireali, oamenii cei harnici, dar spațiul din apropierea noastră deveni larg și liber, sala crescu solemn, în mijlocul ei se găseau o mulțime de scaune ordonate sever și, parte venind din fundal, parte prin numeroasele uși ale încăperii, își făcură apariția numeroșii Aleși, îndreptîndu-se fără grabă spre scaune și așezîndu-se pe ele, unul după altul. Șirurile de scaune se umplură încet, unul cîte unul, întreaga alcătuire urca în trepte, încheindu-se sus cu un tron înalt pe care nu stătea încă nimeni.

Sanhedrinul solemn se umplu pînă la acel tron, Leo mă privi, ochii lui mă îndemnau la răbdare, tăcere și respect, și se pierdu printre cei mulți, acolo de față, dispăru pe neașteptate, și nu-l mai puteam zări. In schimb am văzut ivindu-se ici și colo, printre Aleșii adunați la înaltul Scaun, chipuri cunoscute, grave sau zîmbitoare, am văzut chipul lui Albertus Magnus, al luntrașului Vasudeva, al pictorului Klingsor și ale altora.

În sfîrșit se făcuse liniște și împuternicitul păși înainte. Eu stăteam singur și mărunt la picioarele înaltului Scaun, pregătit pentru orice, plin de o teamă profundă, însă totodată de o profundă acceptare a ceea ce urma să se întîmple și să se hotărască aici.

Vocea împuternicitului răsună limpede și calmă în cuprinsul sălii:

— Autoînvinuirea unui confrate dezertor, l-am auzit anunțînd. îmi tremurau genunchii. Viața mea era în joc. Dar era bine astfel,

acum totul avea să fie pus în ordine. împuternicitul vorbi mai departe:

— Vă numiți H.H.? Ați luat parte la marșul prin Suabia Superioară, la serbarea de la Bremgarten? Ați dezertat îndată după Morbio Inferiore? Mărturisiți intenția de a scrie o istorie a călătoriei spre Soare-Răsare? Considerați că sînteți împiedicat în proiectul dumneavoastră de jurămîntul de a păstra tăcere asupra tainelor Confreriei?

Am răspuns cu „da” la toate întrebările, una după alta, chiar și la cele de neînțeles și înspăimîntătoare.

N-a durat mult, pînă cînd Aleșii s-au pus de acord prin șoapte și gesturi, apoi împuternicitul ieși din nou în față și vesti: