Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

Și încă ceva, confrate H., nu am voie să trec sub tăcere. Tot ce se poate, că în seară aceea servitorul Leo să te fi nedreptățit cu felul lui de a gîndi despre dumneata. Să presupunem că ășa este. Servitorul Leo a fost, poate, puțin prea sever, puțin prea cerebral, poate că n-ă avut suficientă indulgența, suficient umor față de dumneata și starea dumitale. însă există instanțe măi înalte și judecători mai puțin supuși greșelii decît servitorul Leo. Cum ai fost judecat de acea vietate, învinuit? îți amintești de cîinele Necker? îți amintești de refuzul și condamnarea pe care le-a pronunțat asupra dumitale? El e incoruptibil, nu e parte implicată, nu e membru ăl Confreriei.

Făcu o pauza. Da, cîinele Necker! Sigur, el mă refuzase și mă condamnase. Am spus „da”. Sentința îmi fusese dată încă de cîinele-lup, încă de mine însumi.

— Autoînvinuit H., vorbi Leo din nou, iar acum, venind din splendoarea aurita a odăjdiilor și din baldachinul sau, vocea îi suna la fel de rece, de clara și de pătrunzătoare ca vocea comandorului, apărut în ultimul act la ușa lui Don Juan. Autoînvinuit H., m-ai ascultat, ai spus „da”. Ai pronunțat deja, presupunem noi, sentința asupra dumitale.

— Da, am rostit eu cu glas scăzut, da.

— Sentința pe care ai pronunțat-o asupra dumitale este, presupunem noi, una de condamnare?

— Da, am șoptit eu.

Și iată că Leo se ridică de pe tron, întinzînd brațele într-un gest plin de blîndețe:

— Mă adresez acum vouă, Aleșilor. Ați auzit. Cunoașteți prin ce a trecut confratele H. E o cale a destinului ce nu vă este străină, unii dintre voi au trebuit s-o străbată. învinuitul n-a știut încă pînă în acest ceas, ori n-a putut să creadă cu adevărat, că această cădere și rătăcire a sa a fost o încercare. El n-a cedat multa vreme. A îndurat multă vreme să nu mai știe nimic de existența Confreriei, să rămînă singur și să vadă nimicite toate lucrurile în care crezuse. Dar în cele din urmă nu s-a putut ascunde și eschiva mai departe, suferința lui a devenit prea mare și voi cunoașteți asta: îndată ce suferința e destul de mare, omul merge înainte. Fratele H. a fost împins de încercarea lui pînă la deznădejde, iar deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înțelege și justifica existența omenească. Deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieții cu virtutea, cu dreptatea, cu rațiunea și de a răspunde exigențelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea — cei ce s-ău trezit. învinuitul H. nu mai e copil și încă nu s-a trezit pe deplin. Se află în viitoarea deznădejdii. Va merge prin ea pînă la capăt și astfel își va absolvi al doilea noviciat. îi urăm din nou bun venit în Confreria al cărei sens el nu mai cutează acum să creadă ca l-ar înțelege. îi înapoiem inelul pierdut, pe care servitorul Leo l-a păstrat pentru el.

Împuternicitul se și apropiase, aducîndu-mi-l, m-a sărutat pe obraz și mi-ă pus inelul pe deget. Și, îndată ce l-am zărit, îndată ce i-ăm simțit pe deget răceala metalului, mi-am și adus aminte o mie de lucruri, o mie de scăpări cu totul de neînțeles. înainte de toate, mi-am adus aminte că inelul poărtă patru pietre, așezate la distanțe egale una de alta și că e o lege a Confreriei și face parte din legămînt ca, măcar o dată pe zi, să răsucești încet inelul pe deget și, la fiecare din cele patru pietre, să rostești în gînd unul din cele patru precepte fundamentale, cuprinse în jurămînt. Eu nu numai că pierdusem inelul, fără să-i observ cel puțin lipsa, dar în toți acești ani înspăi-mîntători nici nu măi pronunțasem cele patru precepte de bază și nu-mi amintisem de ele. Am încercat pe loc să le recit în gînd. Le presimțeam, ele se aflau încă undeva în mine, îmi aparțineau, așa cum unui om îi aparține un nume care îi va veni pe buze în următorul moment, însă în clipa prezenta nu vrea să se lase găsit. Nu, în mine domnea tăcerea, nu eram în stare să spun regulile, uitasem textul. Le uitasem, vreme de mulți ani nu mă măi condusesem după ele și nu le măi respectasem cu sfințenie — și, cu toate acestea, mă putusem consideră un membru fidel al Confreriei!

Văzîndu-mă consternat și copleșit de rușine, împuternicitul mă bătu încetișor pe braț ca să mă liniștească. Iar în acest timp l-am auzit pe Alesul Aleșilor vorbind din nou:

— învinuit și autoînvinuit H., ești achitat. Trebuie, totodată, să-ți aduc la cunoștință că fratele achitat într-un asemenea proces are datoria de a intra în ceata Aleșilor, ocupînd unul dintre aceste scaune, după ce va fi trecut o proba de credință și supunere. Proba este liber să și-o aleagă. Răspunde acum, frate H., la întrebările mele. Ești gata să-ți pui lă încercare credința, îmblînzind un cîine rău?

M-am tras înapoi, cuprins de spaimă:

— Nu, n-aș putea, am exclamat, apărîndu-mă.

— Ești gata și de acord că, lă porunca noastră, să arzi neîntîrziat arhiva Confreriei, așa cum împuternicitul arde acum o parte din ea în fața ochilor tăi?

Împuternicitul pași înainte, vîrî amîndouă mîinile în cartote-cile desăvîrșit ordonate, le scoase pline de fișe, multe sute de fișe, pe care apoi, spre groaza mea, le arse deasupra unei tăvi cu cărbuni aprinși.

— Nu, m-am apărat eu, n-aș putea nici asta.

— Cave, frater, strigă înspre mine Alesul Aleșilor, ia seama, frate nechibzuit! Am început cu sarcinile cele mai ușoare, pentru care ai nevoie de cea mai puțină credință. Fiecare dintre sarcinile ce vor urma după ele va fi tot mai grea și mai grea. Răspunde: ești gata și de acord să întrebi arhiva noastră ce știe despre propria ta persoană?

Am înghețat și mi s-a părut că-mi pierd răsuflarea. Dar înțelesesem: întrebările vor deveni, una după alta, din ce în ce mai grele, nu exista cale de scăpare, decît într-un rău mai mare decît cel prezent. Stînd în fața lor în picioare și respirînd greu, am spus — da.

Împuternicitul mă conduse pînă la mesele la care se aflau sutele de cartoteci, am căutat și am găsit litera H, am găsit numele meu și anume mai întîi pe al strămoșului meu, Eoban, care fusese de asemenea membru al Confreriei, cu patru sute de ani în urmă, după numele lui venea al meu cu trimiterea:

„Chattorum r. gest. XC. civ. Calv. infid. 49”

Fișa îmi tremura în mînă. în acest timp, Aleșii s-au ridicat unul cîte unul de pe scaunele lor, mi-au întins mîna, m-au privit drept în ochi, apoi fiecare din ei s-a îndepărtat, sala înaltului Scaun s-a golit, cel din urmă a coborît de pe tronul său Alesul Aleșilor, mi-a întins mîna, m-a privit drept în ochi, zîmbind cu zîmbetul său episcopal, de slujitor cucernic, și a ieșit din sală cel din urmă. După plecarea lor am rămas singur, cu fișa în mîna stîngă, trimis să cer răspunsul arhivei.

N-am găsit în mine destulă putere ca să fac fără zăbavă pasul, întrebînd arhiva despre mine. Stătem în sala pustie, amînam clipa și priveam casetele cu fișe, dulapurile, nișele și cabinetele înșiruindu-se pînă departe, o însumare a tuturor lucrurilor demne de a fi știute, ce vor exista pentru mine vreodată. Atît din teama de a-mi vedea pro-

pria fișă, cît și din dorința înflăcărată de cunoaștere, mi-am acordat un mic răgaz în privința problemei mele personale, permițîndu-mi înainte de asta să mai aflu cîte ceva din lucrurile importante pentru mine și pentru istoria călătoriei spre Soare-Răsare. Deși, de fapt, știam de mult că această istorie a mea era deja condamnată și înmor-mîntată și că n-o voi scrie nicicînd pînă la sfîrșit. Totuși eram nespus de curios.