Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

Într-una dintre cartoteci am zărit o fișă prost așezată, ieșind în afară, oblic, dintre celelalte. M-am apropiat, am scos fișa, pe ea scria:

„Morbio Inferiore.”

Nici un alt titlu n-ar fi putut numi mai lapidar și mai exact sîmburele intim al curiozității mele. Cu o ușoară bătaie de inimă am căutat locul în arhiva. Era un compartiment umplut cu destul de multe hîrtii. Deasupra se afla copia unei descrieri a defileului de la Morbio, extrasa dintr-o carte italienească veche. Apoi o filă, format in cvarto, cu scurte informații despre rolul jucat de Morbio în istoria Confreriei. Toate informațiile se refereau la călătoria spre Soare-Răsare și anume la etapa și la grupa din care făcusem parte și eu. Grupa noastră, era notat aici, își urmase drumul pînă la Morbio, unde fusese supusă unui examen pe care nu reușise să-l treacă: dispariția lui Leo. Deși ar fi trebuit să urmăm regulile Confreriei, deși existau instrucțiuni chiar și pentru cazul cînd vreuna din grupele Confreriei ar fi rămas fără Conducători, iar acest lucru ne fusese bine băgat în cap înainte de plecarea în călătorie, totuși, din momentul cînd s-a descoperit lipsa lui Leo, întreaga noastră grupă își pierduse cumpătul și credința, căzuse prada îndoielilor și controverselor inutile, iar la sfîrșit, ca o negare totala a spiritului Confreriei, se fracționase în grupulețe și se dezmembrase. Acest comentariu despre catastrofa de la Morbio nu mă mai putea surprinde foarte mult. în schimb, am fost uimit la culme de ceea ce am putut citi în continuare despre dezmembrarea grupei noastre. Căci nu mai puțin de trei dintre noi, confrații, încercaseră să redacteze o istorie a călătoriei noastre și o relatare a evenimentului de la Morbio. Unul din aceștia trei eram eu, iar în compartimentul respectiv al arhivei se afla și o copie curata a manuscrisului meu. Pe ceilalți doi i-am parcurs cu cele mai ciudate simțăminte. în fond, ambii autori nu consemnau întîmplările acelor zile foarte diferit de modul cum o făcusem și eu și totuși cît de diferit suna textul lor pentru mine! La unul din ei am citit:

„Absența servitorului Leo a fost cea care ne-a dezvăluit, brusc și nemilos, abisurile de discordie și de confuzie ce sfîșiau coeziunea noastră, pînă atunci în aparența atît de solidă. Este adevărat că unii dintre noi au știut ori ău bănuit imediat că Leo nici nu suferise vreun accident, nici nu fugise, ci fusese rechemat în secret de conducerea Confreriei. Dar desigur că nici unul din noi nu-și poate aminti altfel decît cu cea mai profundă căință și rușine ce slab ne-am prezentat noi toți la acest examen. îndată ce Leo ne-a părăsit, credința și armonia noastră s-au curmat; era ca și cum un spirit protector al casei ar fi plecat de lîngă noi, ca și cum printr-o rană nevăzută sîngele roșu al vieții s-ăr fi scurs din grupă noastră. Au apărut mai întîi deosebiri de păreri, apoi controverse deschise pe mărginea subiectelor celor mai insignifiante și mai penibile. îmi aduc aminte, de pildă, cum atît de simpatizănd și merituosul nostru capelmaistru, violonistul H.H., a făcut pe neașteptate afirmația că dezertorul Leo ar fi luat cu sine, în sacul său de cărăuș, printre alte obiecte de valoare, străvechea și sacra epistolă a Confreriei, manuscrisul original al maestrului! Pe această temă s-au purtat dezbateri zile întregi, cu toata seriozitatea. Interpretată simbolic, afirmația absurda a lui H. era, ce-i drept, în chip straniu plină de tîlc: lucrurile s-au petrecut realmente astfel, ca și cum, o dătă cu retragerea lui Leo, mica noastră grupă ar fi pierdut cu totul binecuvîntarea Confreriei, legătura cu întregul. Un trist exemplu l-a constituit tocmai acel muzician H.H. Fiind pînă la momentul Morbio Inferiore unul dintre confrații cei mai fideli și mai plini de credință, pe lingă aceasta simpatizat și ca artist, și, în pofida unor slăbiciuni de caracter, socotit drept unul din cei mai activi membri ai Confreriei, el a început acum să cadă îndelung pe gînduri, să aibă stări de deprimare și suspiciune, să devină intolerant, nervos, irascibil. Cînd, în sfîrșit, într-o zi, a rămas în urmă în timpul marșului și n-a mai fost de găsit, nimeni dintre noi n-a propus să ne oprim, pentru a ne interesa de soarta lui, dezertarea era evidentă. Din păcate, el n-a fost singurul, astfel încît, pînă lă urmă, din mică noastră grupă plecata în călătorie n-a mai rămas nimic…

Lă celălalt istoric am găsit acest pasaj:

„Ca vechea Roma o data cu moartea lui Cezar sau ca ideea democrației mondiale o dată cu dezertarea lui Wilson, astfel s-a prăbușit Confreria noastră o data cu nefericita zi de la Morbio. în măsura în care se poate vorbi aici de vină și de răspundere, s-au făcut vinovați de aceasta prăbușire doi confrați, în aparența inofensivi: muzicianul H.H. și Leo, unul dintre servitori. Aceștia doi, pînă atunci adepți ai Confreriei, îndrăgiți și fideli, chiar dacă incapabili să-i înțeleagă însemnătatea în configurația istoriei mondiale, aceștia doi au dispărut într-o zi fără urmă, totodată făcînd să dispară împreună cu ei unele obiecte de valoare și documente importante, aflate în posesia noastră, ceea ce ne obligă să tragem concluzia că acești doi ticăloși fuseseră cumpărați de inamici puternici ai Confreriei…

Dacă memoria acestui cronicar era pîna într-atît întunecată și falsificată, deși el își scria relatarea, în mod vizibil, cu maximă bună credința și avînd sentimentul că e perfect sincer — atunci cum rămîneă cu valoarea propriilor mele însemnări? Dacă s-ar fi descoperit încă zece relatări, provenite de lă alți autori, despre Morbio, despre Leo și despre mine, probabil ca toate zece s-ar fi contrazis reciproc, unul suspectîndu-l pe celălalt. Nu, ostenelile noastre istorice n-aveau nici un rost, nu trebuiau continuate, nu trebuiau citite, cu cugetul împăcat le puteam lăsa să se acopere de praf în acest compartiment al arhivei.

Am simțit cum mă cuprind fiori de groaza în fața a tot ce, pesemne, voi mai afla în acest ceas. Cum aluneca, se modifica și se schimonosea totul, dar absolut totul, în aceste oglinzi, cum se ascundea fața adevărului, batjocoritoare și de neatins, în spatele tuturor acestor relatări paralele și contradictorii, în spatele acestor legende! Unde se mai găsea adevărul, ce mai era credibil'? Și ce-mi va rămîne la sfirșit, atunci cînd voi afla ce știe arhiva despre mine însumi, despre propria mea persoană și istorie?

Trebuia să fiu pregătit pentru orice. Și dintr-o dată n-am mai suportat nesiguranța și teama așteptării, m-am precipitat spre secțiunea Chattorum res gestae, mi-am căutat subdiviziunea și cota și m-am oprit în dreptul compartimentului inscripționat cu numele meu. Era o nișă și, trăgînd la o parte perdeaua ce o acoperea, am constatat că nu conținea nimic scris. Nu conținea nimic altceva decît o figurină, o statuetă din lemn sau din ceara, în culori șterse, părînd veche și degradată, putea să fi fost, după cum arăta, o zeitate sau un idol barbar, mi-a părut complet de neînțeles la prima privire. Era o figurina compusă de fapt din două, care aveau spinarea comună. Un timp nu mi-am luat ochii de la ea, dezamăgit și mirat. Apoi mi-a atras atenția o luminare fixată pe peretele nișei, într-un sfeșnic de metal. Se găsea acolo și o brichetă, am aprins luminarea, ciudata figură dublă îmi apăru acum luminată în plin.

Doar cu încetul mi se dezvălui. Doar cu încetul și treptat am început a bănui și după aceea a recunoaște ce încerca ea să reprezinte. Reprezenta un personaj, acela eram eu, iar acest portret al meu era neplăcut de firav și numai pe jumătate real, avea trasaturile vagi și în întreaga sa înfățișare stăruia o impresie de instabilitate, fragilitate, de moarte sau de dorință de a muri, arăta oarecum ca o sculptura ce ar fi putut purta titlul „Vremelnicie”, sau „Descompunere”, sau ceva de felul acesta. Cealaltă figură, în schimb, cea contopită și devenită una cu a mea, înflorea în culori și forme vii și exact cînd am început să bănuiesc cui seamănă ea, anume lui Leo, servitorul și Alesul Aleșilor, am descoperit pe perete o a doua luminare și am aprins-o și pe aceasta. Acum am văzut cum figurina dublă, ce îmi sugerase să mă gîndesc la mine și la Leo, căpăta un aspect mai distinct și mai multă asemănare, dar, în afara de aceasta, am văzut că suprafața celor două figuri era străvezie și că se putea privi în interiorul lor, cum privești prin transparența unei sticle sau a unei vaze. Iar în interiorul figurilor am zărit mișcîndu-se ceva, mișcîndu-se încet, nesfîrșit de încet, așa cum se mișca un șarpe adormit. Se întîmpla ceva acolo, ceva ca o curgere sau o topire înceată, lină dar neîntreruptă, și anume ceva se topea sau se scurgea din imaginea mea în cea a lui Leo și mi-am dat seama că imaginea mea se dăruia clipă de clipă tot mai mult lui Leo, se revărsa în el, hranindu-l și întărindu-l. Cu timpul, așa se părea, întreaga substanța a unei imagini se va scurge în cealaltă și va rămîne una singura: Leo. El avea să crească, eu aveam să mă împuținez.