Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

Împuternicitul păși înainte și anunță:

— Confreria este pregătita să pronunțe prin Aleșii săi sentința asupra autoînvinuitului H., care s-a simțit chemat să păstreze tăcerea asupra unor taine ale Confreriei și care acum și-a dat seama cît de aberantă și de ofensatoare fusese intenția sa de a scrie istoria unei călătorii ce i-a întrecut puterile și istoria unei Confrerii, în existența căreia nu mai credea și față de care își călcase credința.

Se întoarse către mine și strigă cu vocea lui clară, de herald:

— Autoînvinuit H., ești de acord să recunoști autoritatea acestui tribunal și să te supui judecății sale'?

— Da, am răspuns eu.

— Autoînvinuit H., continuă el, ești de acord să fii judecat de tribunalul Aleșilor neprezidat de Alesul Aleșilor sau ceri să fii judecat de însuși Alesul Aleșilor?

— Sînt de acord, am spus, cu judecata Aleșilor, fie că sînt prezidați de Alesul Aleșilor, fie că nu.

Împuternicitul a vrut să dea un răspuns. Dar atunci s-a făcut auzit din cea mai îndepărtată profunzime a sălii un glas blînd:

— Alesul Aleșilor e dispus să rostească sentința el însuși. Sunetul acestui glas blînd a deșteptat în mine fiori stranii. Din adîncul și depărtarea acelui spațiu, dinspre orizonturile de pustietate ale arhivei, venea un bărbat, pășind fără grabă, avea mersul ușor și liniștit, veșmîntul lui scînteia de aur, el se apropia în tăcerea întregii adunări, iar eu i-am recunoscut mersul, i-am recunoscut mișcările, i-am recunoscut în cele din urmă și făță. Eră Leo. îmbră-căt în odăjdii solemne și somptuoase, ca un papă, el urcă printre rîndurile Aleșilor, îndreptîndu-se către înaltul Scaun. Ca o minunată floare exotica își purta splendoarea podoabelor în sus pe trepte, iar fiecare șir de Aleși pe lîngă care trecea se ridica să-l salute. Cu grijă, cu umilința, slujind, astfel purta el strălucitoarea sa demnitate, cu umilință, așa cum un papă sau un patriarh cucernic își poartă însemnele.

Stăteam profund subjugat și pătruns în așteptarea sentinței sale, pe care eram gata s-o primesc cu umilința, indiferent dacă avea să-mi aducă osînda sau grațierea; la fel de profund mă emoționa și mă impresiona faptul că Leo, cărăușul și servitorul de odinioară, era cel ce se afla acum în fruntea întregii Confrerii și se declarase dispus să pronunțe sentința asupra mea. Dar cu mult mai impresionat încă, mai uimit, mai consternat și mai fericit eram din pricina marii descoperiri a acestei zile: Confreria dăinuia, cu desăvîrșire neclintită și ca întotdeauna puternica, nu Leo și nu Confreria mă abandonaseră pe mine, ci doar eu fusesem atît de slab și de necugetat, încît, trăgînd concluzii greșite din propriile mele trăiri, să mă îndoiesc de Confrerie, să consider eșuată călătoria spre Soare-Răsăre și să mă socot pe mine însumi supraviețuitorul și cronicarul unor evenimente încheiate și epuizate, în vreme ce eu nu eram altceva decît un fugar, un om care își călcase datoria de credință, un dezertor. Găseam cutremurare și fericire în această revelație. Stăteam mărunt și umilit lă picioarele înaltului Scaun, unde fusesem cîndvă acceptat ca membru în Confrerie, unde mi se confirmase cîndva încheierea noviciatului, încredințîndu-mi-se inelul Confreriei și, întocmai ca servitorul Leo, fusesem trimis în călătoria spre Soăre-Răsăre. Iar în vîrtejul acestor gînduri inima îmi fu împovărată de un nou păcat, de o nouă neglijență, o nouă rușine: nu mai aveam inelul Confreriei, îl pierdusem și nici măcar nu știam cînd și unde, pînă astăzi nici măcar nu-mi dădusem seama de lipsa lui!

În acest timp, Alesul Aleșilor, Leo cel înveșmîntat în aur, începu a vorbi cu glasul lui frumos și blînd; blînde și aducătoare de fericire coborau cuvintele lui spre mine, blînde și aducătoare de fericire că lumină soarelui:

— Autoînvinuitul, mi se vorbi de pe înaltul tron, a avut prilejul să se elibereze de unele dintre erorile sale. Multe lucruri pledează contra lui. Poate fi de înțeles și lesne de iertat faptul că a fost necredincios Confreriei, că i-a atribuit propria sa vină și rătăcire, că s-ă îndoit de perpetuarea ei în timp, că a avut ciudata ambiție de a dori să devină istoricul Confreriei. Toate acestea nu cîntăresc greu. Ele sînt, auto-învinuitul să mă ierte pentru acest cuvînt, doar prostiile unui novice. Pentru a le șterge va fi de ajuns să zîmbim pe seamă lor.

Mie mi se luase o piatră de pe inimă și printre șirurile sublimei adunări trecu adierea unui surîs. Faptul că păcatele mele cele mai grele, chiar și convingerea mea smintită că această Confrerie n-ar mai exista și că eu aș fi fost cel din urmă ce i-a rămas fidel, erau privite de Alesul Aleșilor numai ca niște — prostii, niște copilării, însemna o imensă ușurare și totodată îmi arăta, în modul cel mai sever cu putință, care-mi era locul.

— însă, vorbi mai departe Leo, și acum glasul lui blînd căpătă o nuanță mîhnită și gravă, acuzatului i se pot imputa cu drept temei alte păcate, mult mai grele, iăr cel mai rău lucru este acela că pentru aceste păcate el nu ni se înfățișează aici ca ăutoînvinuit, ci despre aceste păcate pare să nu știe absolut nimic. El regretă profund că a ofensat Confreria în gîndurile sale, nu-și poate ierta că a fost incapabil să vadă în servitorul Leo pe judecătorul suprem Leo și e pregătit să înțeleagă amploarea infidelității sale față de Confrerie. Dar în timp ce a luat prea mult în serios aceste păcate comise cu gîndul și rătăcirile sale și înțelege abia în clipă aceasta, cu ușurare, că ele pot fi anulate printr-un zîmbet, el uită cu toată încăpățînarea adevăratele sale greșeli, al căror număr este legiune, fiecare din ele fiind destul de însemnată ca să merite o pedeapsă grea.

Inima mi se zbătu cu spaimă în piept. Leo se întoarse către mine:

— învinuit H., mai tîrziu vei izbuti să-ți vezi în totalitate greșelile și ți se va arătă și pe ce cale poți să le eviți pe viitor. Numai pentru a-ți arătă cît de puțină înțelegere ai în acest moment pentru stăreă dumitale, te întreb: îți amintești de drumul prin oraș în tovărășia servitorului Leo, care venise în chip de curier, ca să te aducă în fața înaltului Scaun? — Da, îți amintești. Și îți amintești cum am trecut pe lîngă primărie, pe lîngă biserică Sf. Paul, pe lîngă catedrală și cum servitorul Leo a intrat în catedrală, ca să îngenuncheze puțin și să se roage, și cum dumneata nu numai că ai renunțat să intri cu el și să spui o rugăciune, contravenind astfel punctului patru din jurămîntul Confreriei, dar ai rămas afara nerăbdător și plictisit, așteptînd să se termine acea incomodă ceremonie, care dumitale ți se părea într-atît de prisos, care pentru dumneata nu era decît o neplăcută punere lă încercare a nerăbdării dumitale egoiste? Da, îți amintești. Chiar numai prin felul cum te-ai purtat la intrarea în catedrală ăi încălcat în picioare toate cerințele fundamentale și tradițiile Confreriei. Ai desconsiderat religia, ai disprețuit un confrate, te-ai împotrivit și te-ai sustras unui prilej și unei invitații la meditație și concentrare. Păcatul ar fi de neiertat, daca n-ar exista în sprijinul dumitale unele circumstanțe atenuante.

Acum mă atinsese în plin. Acum se punea în discuție totul, nu numai lucrurile fără însemnătate, nu numai prostiile. Avea mai mult decît dreptate. Mă lovise de-a dreptul în inimă.

— Nu vom enumera toate greșelile învinuitului, continuă Alesul Aleșilor, el nu trebuie judecat după literă legii și noi știm bine că nu este nevoie decît de un avertisment din partea noastră pentru a trezi conștiință învinuitului și a face dintr-însul un ăutoînvinuit plin de căință. Oricum, ăutoînvinuit H., îți voi recomandă să supui tribunalului conștiinței dumitale și alte fapte pe care le-ai comis. Trebuie să-ți amintesc seara cînd l-ai căutat pe servitorul Leo și i-ai cerut să te recunoască drept membru al Confreriei, deși era imposibil, cîtă vreme dumneata însuți te-ai făcut în asemenea măsură de nerecunoscut, că membru al Confreriei? Trebuie să-ți amintesc de unele lucruri pe care dumneata însuți le-ai povestit servitorului Leo? De viața deznădăjduită, stupida, mărginită, sinucigașa, pe care ai dus-o de ani de zile?