Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

— Autoînvinuitul este autorizat de către noi să dezvăluie public orice lege și orice taină a Confreriei, pe care le cunoaște. în afară de aceasta, i se pune la dispoziție pentru activitatea sa întreaga arhivă a Confreriei.

Împuternicitul se retrase. Aleșii se răspîndiră și dispărură iarăși, parte în adîncimea încăperii, parte prin ieșirile ei; în spațiul imens se făcu o liniște desăvîrșită. Am privit cu teamă împrejur, pe unul din birouri, chiar în fața mea, am văzut niște foi de hîrtie, mi s-a părut că le știam și, luîndu-le în mînă, am recunoscut în ele lucrarea mea, progenitura care-mi dădea atîta bătaie de cap, manuscrisul început de mine.

Istoria călătoriei spre Soare-Răsare, consemnată de HM. stătea scris pe coperta albastră. M-am repezit s-o deschid, am parcurs paginile sărace, acoperite cu un text înghesuit, cu multe ștersături și corecturi, le-am citit dintr-o răsuflare, plin de poftă de lucru și de sentimentul că acum, în sfîrșit, avînd înalta încuviințare, chiar susținere, îmi voi putea duce pînă la capăt însărcinarea. Gîndindu-mă că nici un jurămînt nu-mi mai închidea gura, gîndindu-mă că puteam dispune de arhivă, de acest tezaur incomensurabil, însărcinarea mea îmi părea mai importantă și mai înălțătoare decît o socotisem vreodată.

Totuși, pe măsură ce avansam cu lectura paginilor redactate de mine, manuscrisul îmi plăcea din ce în ce mai puțin, ba nici chiar în cele mai deznădăjduite momente trăite pînă acum nu-mi apăruse atît de nefolositor și de fals ca în clipa de față. Totul părea atît de confuz și de neghiob, înlănțuirile cele mai clare fuseseră deformate, lucrurile realmente indispensabile — omise, o sumedenie de amănunte secundare și fără însemnătate — împinse cu sila în față! Trebuie neapărat s-o iau de la început! Citind astfel manuscrisul, m-am văzut obligat să tai o frază după alta și fiecare fraza pe care o tăiam se fărîmița pe hîrtie, literele clar desenate, ascuțite, se răsfirau, devenind fragmente de forme jucăușe, linii și puncte, cercuri, floricele, steluțe, iar paginile s-au acoperit ca niște bucăți de tapet cu împletituri ornamentale grațioase și absurde. Curînd, din textul meu nu mai rămase nimic, în schimb aveam la îndemînă multa hîrtie nescrisă pentru lucrarea mea. Mi-am adunat gîndurile. Mi-am lămurit situația: firește că, mai înainte, o expunere dezinvoltă și limpede nu-mi fusese posibilă, deoarece totul stătea în legătura cu tainele, a căror dezvăluire îmi era interzisă prin jurămîntul Confreriei. Atunci recursesem la soluția de a renunța la o relatare istorica obiectivă și, făcînd abstracție de conexiunile, scopurile și intențiile majore, mă limitasem pur și simplu la evenimentele trăite de mine personal. Dar s-a putut constata la ce duce aceasta. Acum, dimpotrivă, nu mi se mai impunea legea tăcerii și nici un fel de îngrădiri și, pe deasupra, inepuizabila arhivă îmi era deschisă.

Era limpede: chiar dacă munca mea de pînă acum nu s-ar fi dizolvat în acea ornamentație, eu trebuia să iau totul de la capăt, sa argumentez din nou, să structurez din nou. Am luat hotărîrea sa deschid cu o istorie sumară a Confreriei, a întemeierii și fundamentelor ei. Cartotecile necuprinse, uriașe, care măsurau kilometri și se aflau pe toate mesele, estompîndu-se în fundul sălii, în depărtare și crepuscul, aveau să-mi dea, fără îndoială, răspuns la orice întrebare.

Deocamdată m-am decis să pun arhivei cîteva întrebări de sondaj, trebuia doar să mă deprind a lucra cu acest aparat gigantic. Firește că, înainte de orice altceva, am căutat epistola Confreriei.

„Epistola Confreriei — spunea cartoteca — vezi compartimentul Hrisostom, ciclul V, strofa 39, 8.”

Perfect, am găsit parcă de la sine compartimentul, ciclul, strofa, arhiva era minunat ordonata. Iar acum țineam în mînă epistola Confreriei! Că n-o voi putea citi, bineînțeles, la asta trebuia să mă aștept. Și, într-adevăr, n-am putut s-o citesc! Era scrisă, mi s-a părut, cu litere grecești, iar grecește înțelegeam într-o oarecare măsură, însă, pe de-o parte, era un scris extrem de arhaic, neobișnuit, ale cărui semne, cele mai multe, în ciuda aparentei lor clarități, îmi rămîneau ilizibile, iar, pe de alta parte, textul părea să fi fost compus într-un dialect sau un limbaj ocult al adepților, din care eu înțelegeam numai rareori un cuvînt, pe departe, prin asocieri și analogii. Dar încă nu mă lăsam descurajat. Chiar dacă scrisoarea rămînea de necitit, totuși semnele ei răscoleau în mine imagini vii, amintiri de odinioară, mai cu seama îl aveam iarăși în fața ochilor, atît de deslușit, încît aș fi putut să-l ating cu mîna, pe prietenul meu Longus, așa cum ședea în grădină, în întunericul nopții, și scria litere grecești și ebraice, iar literele se preschimbau în pasări, dragoni și șerpi, pierzîndu-se în noapte.

Răsfoind cartoteca, mi-am dat seama cu un fior de abundența materialului care mă aștepta. Am întîlnit cîte un cuvînt familiar, cîte un nume binecunoscut. Am întîlnit, tresărind, și propriul meu nume, dar nu m-am încumetat să consult arhiva în legătură cu el — cine ar suporta să afle sentința pronunțată asupra sa de un tribunal atoate-știutor? în schimb am găsit, de pildă, numele pictorului Paul Klee, cu care făcusem cunoștință în călătorie și care era prietenul lui Klingsor. I-am căutat cota în arhivă. Acolo am descoperit o plăcuță de aur emailat, ce părea a fi străveche, avînd pictat sau gravat pe ea un trifoi, iar dintre foile sale, una reprezenta o corabie albastră cu pînze, a doua — un pește cu solzii multicolori, însă a treia arăta ca un formular de telegramă, pe care stătea scris:

„Albastru ca zăpada e,

La fel de Paul, precum e Klee.”

Pătruns de o melancolică bucurie, am citit și despre Klingsor, despre Longus, despre Max și Tilli, de asemenea n-am rezistat ispitei de a afla mai multe despre Leo. Pe fișa lui Leo scria:

„Cave!

Arhiepisc. XIX. Diacon. D. VII

cornu Ammon. 6

Cave!”

Avertismentul cave, de două ori prezent, a avut efect asupra mea, astfel încît nu m-am simțit în stare să explorez mai departe acest secret. Cu fiecare nouă încercare însă, am început să-mi dau tot mai bine seama ce bogăție nemaivăzută de material, de cunoaștere, de formule magice cuprindea această arhivă. Ea cuprindea, mi se părea mie, pur și simplu întreaga lume.

După ocoluri în multe domenii ale cunoașterii, din care m-am întors plin de fericire sau tulburat, am revenit de cîteva ori la fișa — Leo, cu o curiozitate ce sporea tot mai aprig. îndoitul cave m-a intimidat de fiecare dată. Dar, scotocind într-o altă casetă cu fișe, mi-a căzut sub ochi cuvîntul — Fatme — cu următoarele adnotări: „princ. orient. 2 noct.mill. 983 hoit. delic. 07”

Am căutat și am găsit locul din arhivă. Se afla acolo un medalion micuț, ce se putea deschide, iar în interior avea o miniatură,

portretul unei prințese de o frumusețe răpitoare, care mi-a amintit într-o clipă de toate nopțile, o mie și una, de toate basmele anilor mei de tinerețe, de toate visele și dorințele acelui timp glorios, cînd, pentru a călători pînă la Fatme, în Orient, îmi absolvisem noviciatul și cerusem să fiu primit în Confrerie. Medalionul era înfășurat într-o mică năframă violeta, subțire ca pînza de păianjen, am mirosit-o, ea păstra mireasma nespus de îndepărtată și delicat ireală a prințesei și a acelui tărîm al Soarelui-Răsare. Și, inspirînd acest parfum fermecat, îndepărtat și diafan, m-a copleșit dintr-o dată, înțelegerea: în ce vrajă datatoare de fericire fusesem învăluit în vremea aceea, cînd pornisem în pelerinaj către Răsărit, cum pelerinajul a fost zădărnicit de obstacole perfide și, în fond, necunoscute, cum vraja s-a risipit apoi tot mai mult și ce pustiu, cîtă luciditate și disperare deșartă m-au însoțit de atunci, au fost aerul pe care l-am respirat, hrana și băutura mea! Nu mai puteam să văd nici năframa, nici portretul, atît de des era vălul lacrimilor care îmi împăienjeniseră ochii. Ah, astăzi, simțeam eu, portretul prințesei arabe n-ar mai fi fost de ajuns ca să mă facă invulnerabil în fața lumii și a infernului, transformîndu-mă în cavaler și cruciat, astăzi ăr fi nevoie de alte farmece, mai puternice. Dar ce dulce, cît de nevinovat, cît de sacru fusese acel vis care îmi călăuzise tinerețea, care făcuse din mine un cititor de basm, un muzicant, un novice și mă adusese pînă lă Morbio! Un freamăt m-a trezit din cugetare, spațiul cu profunzimi nesfîrșite ale arhivei mă privea neliniștitor din toate părțile. Un nou gînd, o nouă durere mă săgeta, ca o scăpărare de fulger: istoria acestei Confrerii voisem s-o scriu eu, nerodul, eu, care dintre milioane de documente, volume, imagini, simboluri ale arhivei, nu eram în stare să descifrez său să înțeleg nici măcar a mia parte! Nimicit, nespus de stupid, nespus de ridicol, neînțelegîndu-mă eu însumi pe mine, uscat și adus la micimea unui fir de praf, m-am văzut stînd în mijlocul acestor lucruri cu care mi se îngăduise să mă joc puțin, ca să pot simți ce însemna Confreria și ce însemnam eu. Prin multele uși intrară Aleșii, în număr nesfîrșit, pe unii i-am putut recunoaște încă prin perdeaua de lacrimi. L-am recunoscut pe Jup, magicianul, l-am recunoscut pe arhivarul Lindhorst, pe Mozart, deghizat în Pablo. Strălucita adunare era instalată pe multele rinduri de scaune ce se înălțau spre adîncul sălii și se îngustau mereu, urcînd; deasupra tronului înalt, așezat chiar în vîrf, am văzut scîn-teind un baldachin de aur.