Hermann Hesse - Călătoria spre Soare-Răsare

M-am străduit să-l fac a înțelege ce anume mă preocupă. De la bun început am renunțat la orice ocolișuri. I-am spus deschis că fusesem unul dintre participanții la acea mare acțiune de care presupuneam că și el va fi auzit, așa-numita „călătorie spre Soare-Răsare” sau expediția Confreriei sau cum va fi fost intitulată pe atunci în comentariile publice marea noastră acțiune. O, da, zîmbi el cu ironie amabilă, cu siguranța ca își amintea de povestea cu pricina, în cercul lui de prieteni episodul acela bizar fusese botezat, poate cu oarecare lipsă de respect, „cruciada copiilor”. în cercurile lui aceasta mișcare n-a prea fost luată în serios, fiind, întrucîtva, asimilată cu un curent teosofic, ori cu o organizație ce milita pentru înfrățirea între popoare, în tot cazul, unele succese ale acțiunii noastre au produs perplexitate, știrile despre traversarea îndrăzneață a Suabiei superioare, despre triumful de la Bremgarten, despre predarea satului lunii de la Tessin au fost citite cu emoție, iar unii au reflectat un timp la posibilitatea de a devia mișcarea, pentru a o pune în serviciul politicii republicane. Ce-i drept, se pare ca după aceea toată povestea a murit de la sine, mai mulți dintre foștii conducători au părăsit organizația, oarecum jenîndu-se și nemaivoind sa-și amintească de ea, veștile au apărut tot mai sporadic și s-au contrazis într-un mod din ce în ce mai ciudat, astfel încît, în cele din urmă, totul a fost clasat și dat uitării, cum se întîmplase cu atîtea mișcări excentrice, de nuanța politica, religioasă ori artistică, ale acelor ani de după război. Doar atunci s-au ivit atîția profeți, au răsărit din pămînt atîtea societăți secrete ce proclamau speranțe și pretenții mesianice, pentru ca apoi să dispară fară urmă.

Mă rog, punctul lui de vedere era clar, era punctul de vedere al unui sceptic binevoitor. în același fel ca Lukas vor fi gîndit despre Confrerie și călătoria ei spre Soare-Răsare toți cei ce au auzit povestindu-se despre ea, însă n-au trăit personal experiența. Nu țineam deloc să-l convertesc pe Lukas, totuși i-am dat cîteva informații, rectificînd cele știute de el. I-am spus că, de pilda, Confreria noastră n-a fost în nici un caz un fenomen al perioadei postbelice și că ea parcursese întreaga istorie a lumii, pe un traseu din cînd în cînd subteran, într-adevăr, dar nici un moment întrerupt, că și anumite faze ale războiului mondial nu fuseseră altceva decît etape ale îndelungatei istorii a Confreriei noastre, apoi că Zoroastru, Lao-Tze, Platon, Xenophon, Pitagora, Albertus Magnus, Don Quijote, Tristram Shandy, Novalis, Baudelaire se număraseră printre fondatorii și membrii Confreriei noastre. La toate acestea el zîmbi cu zîmbetul la care mă așteptasem:

— Perfect, am spus, eu n-am venit aici ca să-ți dau dumitale lecții, ci ca să învăț de la dumneata. Dorința mea cea mai fierbinte este să scriu nu istoria Confreriei (nici ”o întreagă armată de erudiți redutabili n-ar fi în stare de așa ceva), ci, pur și simplu, să istorisesc povestea călătoriei noastre. Numai că nu izbutesc nici măcar să abordez subiectul. Motivul nu stă în aptitudinile literare, pe acestea socot că le posed, fiind, de altfel, total lipsit de ambiții în aceasta privință. Nu, de altceva e vorba, și anume: realitatea pe care eu și camarazii mei am trăit-o împreună, cîndva, nu mai există și, cu toate că amintirile legate de ea reprezintă lucrul cel mai de preț și mai viu pe care îl dețin, totuși ele par atît de îndepărtate, într-atît sînt făcute din alta substanță, încît parca s-ar fi petrecut pe alte planete, în alte milenii, sau ar fi fost niște vise plăsmuite de febră.

— Cunosc asta! exclamă, înviorat, Lukas și abia acum discuția noastră începu să-l intereseze. O, ce bine cunosc asta! Vezi, exact așa mi s-a întîmplat și mie cu experiența războiului. Credeam că l-am trăit temeinic, cu claritate extremă, eram atît de plin de imagini, încît mi se părea că sînt gata să explodez, pe bobina de film din creierul meu aș fi zis că s-au înfășurat o mie de kilometri de peliculă, dar, cînd m-am așezat la masa de scris, pe un scaun, lîngă o masa, sub un acoperiș, cu un condei în mînă, atunci satele rase de pe fața pămîntului și pădurile nimicite, focul concentrat de artilerie ce făcea pămîntul să se zguduie ca la cutremur, amestecul de mizerie și grandoare, de frică și bravură, de capete și pîntece spintecate, de panică în fața morții și umor negru, toate acestea se retrăseseră la o distanță incomensurabila, erau trăite numai în vis, nu aveau legătură cu nimic și nu puteau fi nicidecum atinse. Totuși, după cum știi, eu mi-am scris pînă la urmă cartea despre război, care acum e mult citită și comentata. însă, vezi dumneata, eu cred că nici zece asemenea cărți, fiecare de zece ori mai buna și mai convingătoare decît a mea, nu pot da celui mai bine intenționat dintre cititori nici cea mai palida idee despre război daca acest cititor n-a trăit el însuși războiul. Și nu sînt atît de mulți cei care l-au trăit. Chiar dintre cei ce au „trecut” prin el, nici pe departe nu l-au trăit cu toții. Și ad-mițînd că l-ar fi trăit într-adevăr mulți, iată că, după aceea, l-au uitat. Poate că după foamea de evenimente omul nu are o alta mai puternică decît foamea de uitare.

El tăcu. Arăta parca însingurat și cufundat în sine, cuvintele lui erau o confirmare a propriilor mele experiențe și gînduri.

După un timp l-am întrebat încetișor:

— Și totuși cum ai avut puterea să scrii cartea? întors din gîndurile sale, a stat o clipă să reflecteze:

— Am avut puterea, spuse el, fiindcă era necesar. Trebuia sau să scriu cartea sau să ma înec în deznădejde, era unica posibilitate să mă salvez de neant, de haos, de sinucidere. Sub această presiune am scris cartea și ea mi-a adus salvarea așteptata, pur și simplu pentru ca a fost scrisa, indiferent cît de buna sau de proastă ar fi. Acesta a fost cel dintîi lucru, de fapt principalul. Și apoi: scriind, nu m-am putut gîndi nici o secundă la alți cititori în afară de mine însumi sau cel mult, cînd și cînd, la cîte un camarad de pe front, unul apropiat, și anume, în asemenea cazuri, nu la supraviețuitori m-am gîndit, ci, de fiecare data, la cei ce pieriseră în război. în timp ce scriam eram un bolnav torturat de febră sau un nebun, înconjurat de trei, patru morți cu trupurile ciopîrțite — astfel s-a născut cartea mea.

Și brusc zise — și aceasta a fost încheierea primei noastre convorbiri:

— Scuză-mă, nu mai pot vorbi despre lucrurile astea. Nu, nici un singur cuvînt. Nu pot, nu vreau. La revedere.

Mă împinse spre ușă.

La cea de-a doua întîlnire devenise din nou calm și detașat, avea din nou acel zîmbet ușor ironic, însă părea să-mi ia în serios dificultățile și să le înțeleagă destul de bine. Mi-a dat cîteva sfaturi care, într-o oarecare măsură, mi-au și fost de folos. Iăr la sfîrșitul acestei convorbiri, a doua și ultima, mi-a spus, parcă în treacăt:

— Ascultă, dumneata revii întruna la episodul cu acel servitor Leo, asta nu-mi place, mi se pare că acolo te lovești de un obstacol. Eliberează-te, aruncă-l peste bord pe Leo, el pare că amenință să devină o idee fixă pentru dumneata.

Am încercat să-i răspund că fără idei fixe nu se pot scrie cărți, dar nu m-a ascultat. în schimb, mă intimida cu o întrebare absolut neașteptata:

— Și îl chema sigur Leo?

Fruntea mi se îmbrobonă de sudoare.

— Da, desigur, am răspuns, bineînțeles că îl chema Leo.

— Era prenumele lui? Am rămas mut:

— Nu, prenumele era… îl chema… nu mai știu, am uitat. Leo era numele lui de familie, noi toți nu-i spuneam vreodată altfel. în timp ce eu mai vorbeam încă, Lukas luase de pe masa lui de scris o carte groasă și întorcea paginile. Cu o repeziciune uluitoare găsi ceea ce căuta și își ținu degetul apăsat într-un anume loc din cartea deschisă. Era o carte de adrese, iar acolo unde se oprise degetul lui stătea scris numele Leo: