Hermann Hesse: Călătoria spre Soare-Răsare

Dar, ca să nu anticipez, situația era următoarea: după ce străbătusem într-un marș temerar jumătate din Europa și o parte din Evul Mediu, ne stabilisem tabăra într-o vale stîncoasă, tăiată adînc în munte, un defileu sălbatic din vecinătatea graniței cu Italia, cautîndu-l pe servitorul Leo care se pierduse în mod inexplicabil și, cu cît căutarea se prelungea, cu atît se împuțina, încetul cu încetul, o dată cu scurgerea zilei, speranța noastră de a-l regăsi, cu atît se simțea fiecare din noi mai pătruns de sentimentul apăsător că nu era vorba numai de dispariția unui om îndrăgit de toată lumea și foarte plăcut, un servitor al nostru, care fie suferise un accident sau fugise pe ascuns, fie ne fusese răpit de dușmani, ci că acesta era începutul unui război, cea dinții prevestire a unei ofensive ce urma să se năpustească asupra noastră. Ziua întreagă, pînă după asfințitul soarelui, am petrecut-o căutîndu-l metodic pe Leo, cercetînd defileul de la un capăt la altul și, în vreme ce aceste strădanii ne consumau forțele și în noi toți creștea o senzație de insucces și zădărnicie, de la o ora la alta, în chip ciudat și neliniștitor, servitorul pierdut părea să cîștige în importanță, pierderea noastră — în gravitate. Nu numai că fiecare dintre noi, pelerinii, împreună cu toți servitorii, bineînțeles, îl regretam pe tînărul chipeș, plăcut și săritor, dar se părea că, pe măsură ce pierderea lui se transforma într-o certitudine, el ne devenea tot mai mult de neînlocuit: fără Leo, fără chipul lui drăguț, fără buna dispoziție și cîntecul lui, fără entuziasmul lui pentru marele nostru proiect, pîna și acest proiect părea să-și piardă într-un fel misterios o parte din valoare.

Cu mine, cel puțin, așa stăteau lucrurile. Pînă arunci, în cursul lunilor de călătorie, nu trăisem vreodată, în pofida tuturor eforturilor și a cîtorva mici dezamăgiri, nici măcar un moment de slăbiciune lăuntrica, de îndoială demnă de luat în serios; un general deprins să biruie pe cîmpul de lupta, un lăstun dintr-un stol migrind spre Egipt nu putea fi măi sigur de ținta, de menirea sa, de justificarea perfecta a acțiunilor și năzuințelor sale, decît eram eu în această călătorie. Acum însă, în acest loc ales de fatalitate, de-a lungul zilei albastre și aurii de octombrie, auzind mereu chemările și semnalele străjilor noastre, așteptînd mereu cu încordare crescîndă întoarcerea unui mesager, sosirea unei vești, pentru a fi mereu dezamăgit și a vedea în jur fețele nedumerite ale celorlalți, acum am simțit pentru întîia oară în inimă un fel de tristețe și îndoială și, cu cît aceste simțăminte puneau mai mult stăpînire pe mine, cu atît îmi dădeam mai limpede seama nu numai că îmi pierdeam încrederea în regăsirea lui Leo, dăr și că acum totul părea a deveni alunecos și îndoielnic, totul amenința a-și pierde valoarea și sensul: solidaritatea noastră, credința noastră, jurămîntul nostru, călătoria noastră spre Soare-Răsare, întreaga noastră viață.

Și chiar de-ar fi să mă înșel cînd presupun că noi toți nutream aceste sentimente, chiar de-ar fi să mă înșel astăzi în legătură cu propriile mele sentimente și trăiri lăuntrice de atunci, atribuind în mod greșit acelei zile ceea ce, în realitate, am trăit cu mult mai tîrziu, oricum rămîne în picioare ciudățenia cu bagajul lui Leo! Aceasta a fost, într-adevăr, dincolo de orice stări și dispoziții personale, ceva straniu, fantastic și din ce în ce mai îngrijorător: încă din timpul acestei zile din defileul de la Morbio, încă în timpul căutării noastre înfrigurate, a alergării după cel dispărut, cînd unul, cînd altul dintre noi am anunțat lipsa din bagaj a cîte unui lucru important, indispensabil, iar în cazul fiecărui obiect care lipsea s-a ajuns la concluzia că el trebuie să se fi aflat în bagajul lui Leo și, în ciuda faptului ca Leo nu purtase în spinare altceva decît sacul obișnuit de pînză al cărăușilor, lă fel cu toți oamenii noștri, un singur sac printre alți treizeci pe care îi aveam noi atunci, totuși în acesta unul, în sacul acum pierdut, păreau să se fi adunat toate lucrurile cu adevărat importante pe care le duceam cu noi în călătoria noastră! Și chiar dacă, în virtutea unei slăbiciuni omenești unanim cunoscute, obișnuim sa exagerăm însemnătatea unui obiect în clipa cînd îi observăm lipsa, socotindu-l mai necesar decît cele pe care le avem la îndemînă, și cu toate că, de fapt, unele din acele obiecte a căror pierdere ne-a neliniștit atît de mult atunci în defileul de la Morbio fie că au ieșit la iveală după aceea, fie că, pînă la urmă, s-au dovedit a fi mai puțin indispensabile decît crezusem, rămîne totuși adevărat, din păcate, că a trebuit să constatăm atunci, cu îndreptățită îngrijorare, pierderea unui șir întreg de lucruri de o extremă importanță.

Apoi, încă ceva ieșit din comun și neliniștitor: obiectele declarate pierdute, indiferent dacă aveau să se regăsească ulterior sau nu, s-au ordonat într-o clasificare după însemnătatea lor și, treptat, dintre cele pe care le crezusem definitiv pierdute, s-au găsit din nou în bagajele noastre tocmai acelea de a căror absență ne simțisem grav păgubiți, în fond fără temei, înșelîndu-ne profund asupra valorii lor. Da, e momentul să spun cît se poate de clar pe nume unui fapt esențial și absolut inexplicabil: în continuarea călătoriei s-a dovedit, spre rușinea noastră, că toate uneltele, obiectele de preț, hărțile și documentele rătăcite nu ne erau cituși de puțin indispensabile, se părea chiar că fiecare dintre noi ar fi făcut uz de întrega sa fantezie pentru a se convinge că suferisem pierderi cumplite și de neînlocuit, ca fiecare își dăduse osteneala sa prezinte ca pierdut și să deplînga acel lucru care lui i se părea a fi cel mai important: unul — pașapoartele, unul — hărțile, unul — acreditivul către calif, ba unul, ba altul cîte ceva. Iar la sfîrșit, după ce, rînd pe rind, ne-am dat seama că lucrurile socotite pierdute sau nu se pierduseră niciodată, sau fuseseră neimportante și de prisos, n-a mai rămas în discuție decît un singur obiect de preț, un document de importanță inestimabilă, pur și simplu fundamental și de care, într-adevar, nu ne puteam lipsi. Fusese realmente si definitiv pierdut — însă acum se punea întrebarea dacă documentul respectiv, dispărut o data cu servitorul Leo, chiar se aflase în bagajul nostru, iar asupra acestui punct părerile noastre se băteau cap în cap. Dacă în legătură cu înalta valoare a documentului și răul ireparabil produs de pierderea sa exista unanimitate de opinii, în schimb numai cîțiva dintre noi (printre care și eu) îndrăzneau să afirme fară ezitare că luasem documentul cu noi la plecarea în călătorie. Unii voiau sa ne încredințeze ca existase, ce-i drept, ceva de acest fel în sacul de pînza al lui Leo, dar nu fusese nicidecum documentul original ci, firește, o copie; alții erau convinși și puteau sa jure că nimeni nu se gîndise măcar o clipă să ia la drum documentul propriu-zis ori vreo copie și ca, fară îndoiala, aceasta ar fi însemnat sa facem de ocară însuși rostul călătoriei noastre. De aici s-au născut dispute înfierbîntate și, în continuare, s-a constatat că și în ce privește locul unde se putea găsi originalul (facînd acum abstracție de copia pe care noi am fi posedat-o și am fi pierdut-o sau nu) se rosteau cu insistența opinii diverse ce se contraziceau reciproc. Documentul, susțineau unii, ar fi fost predat spre păstrare autorităților din Kyffhăuser. Nu, spuneau alții, fusese depus într-o umă funerara, și anume în aceea care adăpostea cenușa maestrului nostru defunct. Absurd, se ridicau alte voci, epistola Confreriei fusese compusa de maestru în scrierea simbolica originara, numai de el știuta, și din porunca lui fusese arsă o dată cu cadavrul maestrului, iar interesul pentru această epistola străveche n-are nici un temei, întrucît ea n-ar fi putut fi descifrată de nici un ochi omenesc, după moartea maestrului; în schimb era neapărat necesar sa se dea de urma celor patru (alții ziceau: șase) traduceri ale epistolei, ce fuseseră întocmite încă în timpul vieții maestrului și sub supravegherea lui. Ar fi existat, așa umbla vorba, o traducere chineză, una greacă, una ebraică și una latina, care fuseseră puse la loc sigur, în cele patru capitale din vechime. S-au făcut auzite încă multe alte afirmații și păreri, unii își susțineau cu îndărătnicie punctele de vedere, alții se lăsau convinși de cîte un argument contrar, apoi îndată de cîte unul, schimbîndu-și iar, în scurta vreme, opinia pe care abia o îmbrățișaseră. într-un cuvînt, începînd de atunci, din grupa noastră au dispărut sentimentul de siguranță și armonia, deși marea idee a Confreriei continua să ne țină laolaltă.