Hermann Hesse: Călătoria spre Soare-Răsare

Nu călătoream de mult pe pămîntul Suabiei, cînd se făcu simțită o putere la care nu ne așteptasem și a cărei influența am perceput-o distinct cîtăva vreme, fără a ști însă dacă ea ne era favorabilă sau ni se opunea. Era puterea Paznicilor Coroanei, care ocrotesc din vremuri străvechi, pe meleagurile suabe, memoria și moștenirea dinastiei Hohenstaufen. Nu știu în ce măsură Conducătorii noștri au cunoscut mai multe și au avut anumite instrucțiuni. Știu numai că de la ei, de la Paznici, ne-au venit în cîteva rînduri încurajări sau avertismente, ca de pildă pe acea colina, pe drumul spre Bopfingen, unde un oștean în armură, cu tîmplele albite, ne-a ieșit în întămpinare și, închizînd ochii, și-a clătinat capul cărunt, pentru ca apoi să dispară într-o clipită. Conducătorii noștri au ținut seama de avertisment, am făcut cale întoarsă și n-am pus piciorul în Bopfingen. în schimb, în apropiere de Urach s-a întîmplat ca un sol trimis de Paznicii Coroanei să se ivească, parcă ieșit din pămînt, în cortul Conducătorilor, încercînd să-i determine, cu promisiuni și amenințări, să pună convoiul nostru în slujba familiei Hohenstaufen și anume să pregătească o cucerire a Siciliei. Și, întrucît Conducătorii au refuzat cu toată hotărîrea să-i dea ascultare, el ar fi aruncat un blestem cumplit asupra Confreriei și asupra călătoriei noastre. însă eu nu fac decît să relatez zvonurile care au circulat în șoaptă printre noi; Conducătorii înșiși n-au rostit nici un cuvînt despre această în-tîmplare. în orice caz, pare posibil ca relațiile noastre oscilante cu Paznicii Coroanei să fi fost cauza pentru care Confreria a dobîndit atunci, pentru o vreme, reputația nemeritată de a fi o organizație secretă ce ar intenționa să reinstaureze monarhia.

Iar odată, din păcate, am fost de față cînd unul dintre camarazi s-a lăsat cuprins de regrete, și-a călcat în picioare jurămîntul și s-a înapoiat la necredință. Era un bărbat tînăr pe care întotdeauna îl privisem cu simpatie. Motivul personal pentru care pornise împreună cu noi spre Soare-Răsare fusese dorința de a vedea sicriul profetului Mahomed, despre care auzise că, printr-o vrajă, ar pluti în aer, nesusținut de nimic. într-unui din acele orășele suabe sau alemane unde am făcut popas pentru cîteva zile, fiindcă opoziția dintre Saturn și Lună era neprielnica mersului nostru înainte, acest nefericit, care de un timp părea abătut și nu mai arata ca un om liber, și-a reîntîlnit unul dintre foștii profesori, căruia îi purta încă din anii de școala o afecțiune deosebită, iar acest profesor a izbutit a-l face pe tînăr să privească din nou cauza noastră în acea lumină în care o văd necredincioșii. După ce și-a vizitat profesorul, bietul om a venit înapoi în tabăra noastră cuprins de o agitație îngrozitoare, cu chipul schimonosit, a ridicat glasul în fața cortului Conducătorilor, iar cînd împuternicitul a ieșit din cort, a strigat la el cu mînie: s-a săturat, spunea, să mărșăluiască în acest cortegiu al măscăricilor, care nu ne va duce niciodată în Orient, s-a săturat să întrerupă zile întregi călătoria din pricina unor dubii prostești, născocite de astrologi; alaiurile copilărești, serbările cu flori, aerele pe care ni le dădeam cu magia, felul cum amestecam viața cu literatura, de toate se săturase pînă peste cap, acum își va arunca inelul la picioarele Conducătorilor, despărțindu-se de noi pentru a se întoarce cu binecuvîntata cale ferata la el acasă și la munca lui folositoare. Era o priveliște urîtă și jalnică, nouă ni se strinsese inima de rușine și, în același timp, de mila pentru cel astfel amăgit. împuternicitul îl ascultă cu bunăvoință, se aplecă surîzînd să culeagă inelul aruncat și vorbi cu un glas a cărui netulburare senina ar fi trebuit să-l facă pe zurbagiu să se rușineze:

— Așadar, te desparți de noi și te vei întoarce la calea ferata, la rațiune și la munca ta folositoare. Te desparți de Confrerie, de pelerinajul spre Orient, de magie, de serbările cu flori, de poezie. Ești liber, ești dezlegat de jurămîntul tău.

— Și de ce legea tăcerii? striga, îndîrjit, renegatul.

— Și de ce legea tăcerii, dădu răspuns împuternicitul. Adu-ți aminte, ai jurat să păstrezi tăcere fața de necredincioși în legătură cu tot ce privește taina Confreriei. însă pentru că tu, după cum se vede, ai uitat taina, n-ai cum s-o împărtășești altcuiva.

— Am uitat, eu? N-am uitat nimic! strigă tînărul, dar începuse să șovăie, iar cînd împuternicitul îi întoarse spatele, întrind din nou în cort, el o rupse dintr-o data la fugă.

Omul ne inspira compasiune, totuși acele zile au fost atît de încărcate, pline de tot felul de evenimente, încît l-am uitat surprinzător de repede. însă, puțin măi tîrziu, cînd, cu siguranță, nici unul dintre noi nu se mai gîndea la el, se întîmplă ca prin mai multe sate și orașe prin care treceam să-i auzim pe locuitori povestind chiar despre acest confrate. Fusese acolo un bărbat tînăr (iar ei îl descriau întocmai și îi pomeneau numele), care colindă peste tot în căutarea noastră. Mai întîi le povestise că era unul dintre noi, că în timpul marșului rămăsese în urmă și se rătăcise, dăr apoi izbucnise în plîns și recunoscuse că își călcase legămîntul de credință și dezertase, pentru ca acum să-și deă seama că nu mai putea trăi în afara Confreriei, de aceea dorea și trebuia să ne găsească, pentru a cădea la picioarele Conducătorilor și a-i implora să-i acorde iertarea. Din loc în loc, mereu și mereu, ni se repeta aceeași istorie; oriunde ajungeam, aflam că nefericitul fusese acolo puțin înaintea noastră. L-am întrebat pe împuternicit ce părere are despre toate acestea și cum se vor sfîrși.

— Nu cred că are să ne găsească, spuse laconic împuternicitul. Și nu ne-a găsit, într-adevăr, nu l-ăm mai văzut niciodată.

La un moment dat, cînd unul dintre Conducători a avut cu mine o convorbire personală, mi-ăm luat inima în dinți și l-am întrebat ce avea să se întîmple cu acest frate renegat. Doar el se caia acum și rătăcea în căutarea noastră, am spus eu, ar trebui să-l ajutăm să-și îndrepte greșeala. Fără îndoială că, pe viitor, avea să fie cel mai credincios dintre confrați. Conducătorul zise:

— Va fi o bucurie pentru noi toți dacă va reuși să găseăscă drumul înapoi. Noi nu putem să-i înlesnim aceasta. El însuși și-a ridicat piedici în calea reîntoarcerii la credință, nu ne va vedea și nu ne va recunoaște, mă tem, nici dacă vom trece pe lîngă dînsul. A orbit. Căința singura nu-i va fi de ajutor, grația nu poate fi cumpărată cu moneda căinței, ea nu poate fi cumpărata cu nimic. Mulți au trăit experiențe asemănătoare, bărbați cunoscuți și de seamă au avut o soartă geamănă cu a acestui băiat. Cîndva, în anii tinereții lor, li s-a arătat lumina, cîndva au știut să vadă și au mers după o stea, dar au întîlnit rațiunea și sarcasmul lumii, au întîlnit lașitatea, au întîlnit aparentele eșecuri, au întîlnit oboseala și dezamăgirea și astfel s-au pierdut iarăși, au orbit iarăși. Unii dintre ei ne-au căutat apoi necontenit, tot restul vieții, fără a ne putea găsi, și, de la un timp, au început să răspîndească în lume învățătura ca noi, Confreria, n-am fi decît o poveste frumoasă de care oamenii n-ar trebui să se lase înșelați. Alții ne-au devenit dușmani aprigi și au adus Confreriei orice ofensă și orice stricăciune care le-a stat în puteri.

Zile minunate și sărbătorești trăiăm de fiecare data cînd, în marșul nostru, dădeam de alte cete de confrați; atunci așezam uneori o tabăra ce cuprindea sute sau chiar mii de oameni. Căci călătoria nu decurgea într-o ordine bine stabilita, astfel încît toți participanții să înainteze în aceeași direcție, în coloane de armată, măi mult sau măi puțin compacte. Dimpotrivă, nenumărate grupe se aflau în mișcare simultan, fiecare urmînd Conducătorii și stelele ei, fiecare gata oricînd să se lase înghițită de un pîlc mai numeros și să facă parte din el pentru o vreme, dar, în aceeași măsură, gata oricînd să se retragă dintr-însul și să-și continue, că mai înainte, marșul separat. Ba cîte unii se răzlețeau și porneau într-o drumeție singuratica; și eu am umblat cîteodată de unul singur, cînd vreun semn său vreo chemare mă ispiteau pe drumuri ce erau numai ale mele.