Hermann Hesse: Călătoria spre Soare-Răsare

Îmi amintesc de o mică grupă de elită, alături de care am mers cîteva zile, înnoptînd în taberele ei; membrii acestei grupe își asumaseră misiunea de a-i elibera pe confrații aflați în prizonierat în Africa și pe prințesa Isabella din mîinile maurilor. Despre ei se spunea că ar fi avut Cornul lui Huon și printre dînșii se găseau literatul Lauscher, cu care mă împrietenisem, pictorul Klingsor și pictorul Paul Klee; ei nu vorbeau de nimic altceva decît de Africa și de prințesa captivă, iar cartea lor de căpătîi era aceea care istorisea faptele lui Don Quijote, în cinstea căruia aveau de gînd să străbată, în drumul lor, Spania. Era o bucurie, de fiecare dată, să ne întîlnim cu o asemena grupă de prieteni, să luăm parte la serbările și lă rugăciunile lor, să-i invitam la ăle noastre, să-i ascultăm vorbind despre înfăptuirile și planurile lor, să le dăm binecuvîntarea la despărțire și să știm că ei mergeau pe drumul lor, ca și noi pe al nostru, că fiecare purta în inimă visul său, dorința sa, jocul său tainic și totuși pluteau laolaltă în marele torent, aparținîndu-și unul altuia, adăpostind în inimi aceeași evlavie, aceeași credință, și că rostiseră cu toții același jurămînt!

L-am cunoscut pe Jup, magicianul, care trăgea nădejde să descopere fericirea lui în Kashmir, l-am cunoscut pe Collofino, vrăjitorul nevăzut, citind pasajul sau preferat din Aventurile lui Simplzissimus, l-am cunoscut pe Ludovic cel Crud, al cărui vis era să aibă o plantație de măslini în Ţara Sfîntă și s-o lucreze cu sclavi; el mergea braț la braț cu Anselm, care își dorea să regăsească floarea albastră de iris a copilăriei lui. Am cunoscut-o și am iubit-o pe Ninon, numită — străina, ochii ei străluceau întunecați sub bogăția părului negru, era geloasă pe Fatme, prințesa visurilor mele, deși probabil că era ea însăși Fatme, fără s-o știe. Precum călătoream noi, la fel călătoriseră în vremuri de demult pelerini, capete încoronate și cruciați, ca să elibereze mormîntul Mîntuitorului ori să studieze magia arabă; cavaleri spanioli și învățați germani, monahi irlandezi și poeți din Franța parcurseseră acest drum ca pelerini.

Mie, care de meserie eram, de fapt, numai violonist și cititor de basme, îmi revenea în grupa noastră misiunea de a mă ocupa de muzică și atunci am avut prilejul să constat cum un moment glorios îl înalță pe individul mărunt și îi sporește forțele. Nu numai că dirijam corurile noastre și cîntam la vioară, dar, pe deasupra, adunam cîntece și corale vechi, compuneam motete și madrigaluri pe șase și opt voci și conduceam repetițiile. însă nu aceste lucruri doresc să le relatez. Mulți dintre camarazii mei și dintre superiori mi-au devenit foarte dragi. Totuși, nici unul nu mi-a ocupat mai tîrziu atît de stăruitor gîndurile ca Leo, deși la data aceea părea că nu i se acordă prea mare atenție. Leo era unul dintre servitorii noștri (desigur, voluntari ca și noi), el ajuta la căratul bagajelor și deseori era repartizat în serviciul personal al împuternicitului. Omul acesta, care nu ieșea în evidență prin nimic, avea în ființa lui ceva atît de plăcut, un farmec atît de neostentativ, încît se făcuse iubit de toată lumea. Munc cu voioșie, cel mai adesea îl auzeai cîntînd sau fluierînd ca pentru sine, știa să nu se arate decît atunci cînd aveai nevoie de dînsul, un servitor ideal. în afara de asta, toate animalele se țineau după el, aproape întotdeauna se găsea la noi cîte un cîine care ne însoțea de dragul lui Leo; se pricepea să dreseze păsări și să cheme la sine fluturii. Pornise în călătoria spre Soare-Răsare mînat de dorința de a învăța să înțeleagă limba păsărilor, după codul lui Solomon. Spre deosebire de unele personaje din Confreria noastră, care, fără a-și diminua meritele și fidelitatea față de Confrerie, aveau totuși în felul lor de fi ceva excesiv, ceva straniu, solemn sau fantastic, acest servitor Leo apărea simplu și firesc, cu modestia lui prietenoasă și culorile sănătoase din obraji.

Ceea ce îmi complică în mod deosebit istorisirea este marea diversitate a imaginilor ce îmi reînvie în amintire. După cum am mai spus, noi drumețeam uneori cu mica noastră grupă, alteori formam o ceată sau o armată întreagă, însă, din cînd în cînd, într-un loc sau în altul, eu rămîneam în urma celorlalți, în tovărășia unui camarad ori cu totul singur, fără cort, fără Conducători, fără împuternicit. De asemenea este greu de povestit, deoarece noi nu ne deplasam doar prin spațiu, ci, în egală măsură, și prin timp. Mergeam spre Orient, dar totodată spre Evul Mediu sau epoca de aur, cutreieram Italia sau Elveția, dar totodată zăboveam uneori pentru o noapte în secolul al zecelea și eram găzduiți de patriarhi sau de zîne. în perioadele mele de drumeție pe cont propriu am reîntîlnit adesea ținuturi și oameni din trecutul meu, am colindat cu fosta logodnică pe malurile împădurite ale Rinului Superior, am benchetuit cu prietenii din tinerețe la Tubingen, Basel sau Florența, sau am redevenit băiețandru și, împreună cu colegii din anii de școală, m-am dus să prind fluturi ori să pîndesc o vidră, sau m-am aflat în compania personajelor din cărțile mele preferate, au călărit pe lîngă mine Parsifal, Witiko ori Gură de Aur, ori Sancho Pănza sau am fost oaspeți la Barme Kide. Apoi, cînd mă regăseam în adăpostul vreunei văi, întors la grupa mea, cînd ascultam cîntecele Confreriei și îmi instalam cortul în preajma aceluia al Conducătorilor, îmi devenea de îndată limpede faptul că hoinăreala prin copilăria mea sau plimbarea călare împreună cu Sancho, făceau parte, obligatoriu, din aceasta călătorie; căci ținta noastră nu era numai Orientul sau, mai bine zis: Orientul nostru, țara Soarelui-Răsare, nu era numai o țară și o noțiune geografică, era patria și tinerețea sufletului, era pretutindeni și nicăieri, era o contopire a tuturor epocilor. Dar toate acestea îmi licăreau în conștiința cînd și cînd, pentru o clipă doar, și tocmai în aceasta consta imensa fericire cu care mă desfătam atunci. Fiindcă mai tîrziu, după ce mi-am pierdut fericirea, puteam înțelege cu claritate aceste lucruri și înlănțuirile lor, fără ca totuși înțelegera să-mi aducă fie și cel mai mic folos, ori măcar umbra unei mîngîieri. Cînd ceva încîntător și irepetabil s-a dus, avem sentimentul că ne-am trezit dintr-un vis. în cazul meu, acest sentiment este cum nu se poate mai îndreptățit. Fiindcă, într-adevăr, fericirea mea era făcută din aceeași taină ca fericirea încercată în vise, ea era făcută din libertatea de a trăi concomitent tot ce mintea putea să îmbrățișeze, de a schimba ca într-un joc lumea exterioară cu cea lăuntrică, de a împinge încolo și încoace timpul și spațiul ca pe niște decoruri de teatru. Așa cum noi, membrii Confreriei, străbăteam pămîntul întreg, fără a ne folosi de automobile sau vapoare, așa cum fermecam lumea zguduită de război, transformînd-o într-un paradis, tot astfel aduceam în chip creator trecutul, viitorul și imaginarul în clipa prezentă.

Și mereu, în Suabia, la lacul Konstanz, în Elveția și pretutindeni, ne veneau în întîmpinare oameni care ne înțelegeau sau cel puțin ne erau recunoscători într-un anume fel pentru faptul că existam; noi, Confreria, călătoria noastră spre Soare-Răsare. Printre tramvaiele și clădirile băncilor din Ziirich, noi am întîlnit arca lui Noe, păzită de un atelaj de cîini bătrîni ce răspundeau toți la același nume și veniseră cu ea prin hăurile unor vremuri prozaice, mînați de Hans C, descendent din seminția lui Noe, mare iubitor al artelor, iar la Winterthur, coborînd o scară, am vizitat, sub cabinetul magic al lui Stoecklin, templul chinezesc unde, la picioarele unui Maya de bronz, fumegau bețișoarele din lemn de santal și, în sunetul tremurător al gongului, regele negru cînta o delicată melodie din flaut. Apoi, la poalele muntelui numit Sonnenberg, — al Soarelui, am dat de Suon Mali, o colonie de-a regelui din Siam, unde, musafiri înfiorați de recunoștință printre statuile de piatră și bronz ale lui Buddha, am adus jertfele noastre de licori și fum înmiresmat.