Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Ei, dar ce rost are să mă văicăresc! De aceea sunt experimentator, ca să verific ideile. De aceea am Laboratorul meu. Pereții emană un miros plăcut de vopsea de ulei proaspătă, linoleumul cafeniu nu poartă încă urmele pașilor, ventilatorul face zgomotul său caracteristic, în dulapul cu geamuri sclipesc sticlăria și borcanele cu reactivi, pe standul de montaj sunt înșirate instrumentele noi-nouțe, grămezi de cabluri de toate culorile și ciocane de lipit cu vârfurile roșii, neacoperite încă de zgură. Pe mese lucesc aparatele în carcasele lor din masă plastică, iar acele lor indicatoare mai sunt încă nou-nouțe, ecranele nu sunt prăfuite. În bibliotecă se înșira lexicoane, manuale, monografii, iar în mijlocul încăperii se înalță, în lumina soarelui de ianuarie, dispozitivele calculatorului TVM-12, automatele de înregistrat și cubul cristaloblocului executat cu migală, împestrițat de cabluri și fire colorate. Totul e nou, fără urme de mâini, fără zgârieturi, totul emană în jur o frumusețe rațională, rod al grijii unor întregi generații de meșteri și ingineri.

Cum să nu începi să visezi în asemenea condiții? Dar dacă reușești? De fapt, visurile mele erau mai modeste. Nu visam despre o supermașină care să fie mai inteligentă decât omul (această idee n-o prea am la suflet, deși sunt un specialist în sistemologie), ci despre o mașină care să-l înțeleagă pe om și astfel să-și îndeplinească mai bine sarcina pentru care a fost creată. Pe atunci această idee mi se părea realizabilă. Într-adevăr, dacă mașina, după tot ce am să-i spun, să-i arăt și așa mai departe, va dovedi un anumit comportament, atunci problema e rezolvată. Asta înseamnă că prin traductorii ei ea a început să vadă, să simtă, să miroase , în sensul omenesc cel mai limpede al acestor cuvinte, fără ghilimele și fără rezerve. Și în acest caz comportarea ei poate fi adaptată oricăror servicii și probleme. Doar de aceea este o mașină electronică de calcul universală .

Da, atunci, în ianuarie, toate acestea mi se păreau simple și accesibile. Puțin îmi păsa de rest… Oh, această putere de inspirație a aparatelor! Fantasticele oscilații verzi de pe ecrane, bâzâitul moderat și plin de siguranță al transformatoarelor, țăcănitul invariabil al releelor, licărul lămpilor de semnalizare de pe panou, mișcările precise ale acelor… Ai impresia că poți să măsori totul, să cunoști, să realizezi… Chiar cel mai obișnuit microscop îți dă impresia că, uite acum, în această clipă (la o mărire de 400 de ori, într-o lumină polarizată de două ori), ai să vezi ceea ce n-a văzut încă nimeni niciodată!

Ce să mai vorbim… Care cercetător n-a visat înainte de a începe o muncă nouă, nu s-a avântat cu gândul spre cele mai înalte probleme? Care cercetător n-a încercat acea nerăbdare devorantă, când năzuiești — mai repede! mai repede! — să termini plicticoasa muncă pregătitoare — mai iute! mai iute! să asamblezi circuitele, să faci legăturile electrice și să începi!

Apoi… apoi zilnicele griji de laborator, zilnicele greșeli, zilnicele eșecuri izgonesc din visurile tale orice urmă de suflet. Și te împaci cu ideea să realizezi măcar ceva, numai să nu lucrezi degeaba.

Așa mi s-a întâmplat și mie.

Să descrii eșecurile e ca și cum le-ai retrăi din nou. De aceea am să fiu scurt. Deci schema după care trebuia să aibă loc experiența era următoarea: la intrările calculatorului TVM-12 se conectează cristaloblocul cu 38.000 de celule și la intrările cristaloblocului tot restul inventarului: microfoanele, traductorii de mirosuri, de umiditate, temperatură, investigatorii extensibili, celulele fotoelectrice cu reglare automată a focarului, „coiful lui Monomah” pentru înregistrarea biocurenților creierului. Izvorul informației din exterior eram eu însumi, adică ceva ce se mișcă, produce sunete, își schimbă formele și coordonatele în spațiu, are o anumită temperatură și o anumită activitate nervoasă. Poți să vezi, să auzi, să pipăi cu ajutorul investigatorilor, să măsori temperatura și presiunea sângelui, să analizezi mirosul gurii, și chiar să te vâri în suflet și în gânduri — poftim! Semnalele de la traductori trebuie să ajungă în cristalobloc, să excite acolo diferite celule — cristaloblocul modelează și „împachetează” semnalele în combinații logice pentru calculatorul TVM-12. Aceasta le rezolvă ca pe niște probleme obișnuite și emite ceva rațional. Pentru ca s-o poată face mai ușor, am introdus în memoria mașinii cifrurile cuvintelor din dicționarul pentru traducerea la mașină, de la „A” la „Z”.

Și… n-am realizat nimic. Motorașele, uruind discret, mișcau investigatorii și obiectivele atunci când eu mă deplasam prin încăpere. Oscilografele de control înregistrau lanțuri de impulsuri, care se transmiteau de la cristalobloc la mașină. Curentul circula. Becurile clipeau. Dar în decursul primei luni pârghiile dispozitivului de ieșire nici nu se clintiră, pentru a înregistra pe banda de perforat măcar un singur semn.

Am legat cristaloblocul cu toți traductorii. Cântam și recitam versuri, gesticulam, alergam și săream prin fața obiectivelor, mă dezbrăcam și mă îmbrăcam, mă lăsam pipăit (brrr! acele atingeri reci ale investigatorilor…). Îmi puneam pe cap „coiful lui Monomah” și — o doamne! — mă străduiam să „sugestionez” întreg ansamblul… Eram în stare de orice aiureală.

Dar calculatorul TVM-12 nu era capabil să furnizeze vreo aiureală, fiindcă nu era construit pentru asta. Dacă problema are o rezolvare — mașina o rezolvă, dacă nu — se oprește. Și ea se oprea mereu. Judecând după cum clipeau beculețele de pe panou, în ea se petrecea, totuși, ceva, dar la fiecare cinci șase minute se aprindea semnalul „stop” și atunci apăsam pe butonul de ștergere a informației. Apoi luam totul de la început.

Până la urmă am început să judec. Mașina nu putea să nu efectueze operații aritmetice și logice cu impulsurile primite de la cristalobloc — altfel ce i-ar mai fi rămas de făcut? Înseamnă că și după aceste operații informația obținută este atât de brută și de contradictorie, încât mașina, plastic vorbind, nu poate s-o scoată la capăt cu logica — și atunci „stop”! Înseamnă că un singur ciclu de calcule în mașină este pur și simplu insuficient. Înseamnă că… Și ca totdeauna în astfel de împrejurări, m-a cuprins un sentiment de rușine fiindcă nu m-am gândit de la început la o asemenea posibilitate — înseamnă că trebuie introdusă legătura inversă între mașină și cristalobloc! Atunci informația brută din TVM-12 se va înapoia în acest ingenios și complicat cub, va fi prelucrată acolo încă o dată, se va întoarce în mașină și așa mai departe, până la deplina clarificare.

Mi-am revenit. Deci acum ori niciodată! Să facem abstracție de faptul că am ars o sută cincizeci de celule logice și vreo zece matrițe, din cauză că regimul de alimentare al TVM-ului nu era acordat cu cel al cristaloblocului (ce de fum și miros urât, transistorii pocneau, explodând ca niște cartușe aruncate în foc, iar eu, în loc să întrerup curentul, puneam mâna pe stingătorul de incendii), de felul cum am procurat celulele noi, cum am refăcut circuitele și am reglat din nou regimurile tuturor blocurilor. Ce să mai vorbim… Important e că treaba s-a urnit din loc!

La 15 februarie a răsunat declicul mult așteptat. Automatul a imprimat pe banda de înregistrare un șir de cifre! Iat-o, așadar, prima frază a mașinii (înainte de a mă apuca s-o descifrez m-am plimbat în jurul mesei pe care zăcea bucata de bandă. Fumam și zâmbeam sleit de puteri: mașina începuse să prindă viață …)