Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Prin urmare, de la laborator? Am încercat să-l prind în vreun fel. Și atunci de ce vii dinspre vechea clădire?

— Am trecut pe la casierie. Știi, doar, că azi suntem în 22. El scoase din buzunar un teanc de hârtii de cinci ruble și începu să le împartă. Poftim, ia-ți partea ta.

Am luat mașinal banii și i-am numărat. Apoi brusc, m-am dumirit.

— Dar de ce numai jumătate? am spus.

— O, doamne! Dublura oftă semnificativ. Doar suntem doi acum!

(Un oftat semnificativ, accentuat special… Niciodată n-am să oftez în felul acesta. Mi-am dat seama că printr-un oftat poți umili. Și dicția lui — dacă se poate vorbi așa despre totala lipsă a dicțiunii! — oare eu tot așa scuip cuvintele de pe buze?).

„Am luat bani de la el, deci înseamnă că există, am raționat eu. Sau și asta este o eroare a simțurilor? La dracu, sunt cercetător și puțin îmi pasă de simțuri, până când n-am să înțeleg despre ce e vorba!”

— Prin urmare, dumneata susții că… ai apărut din laboratorul încuiat și sigilat?

— M-da, și el dădu din cap. Chiar din laborator. Din rezervor.

— Chiar din rezervor, mă rog dumi… Cum adică din rezervor?

— Uite așa, din rezervor. Măcar să-l fi prevăzut cu niște mânere. De-abia am reușit să ies din el.

— Ia ascultă, lasă astea! Doar n-ai de gând, în mod serios, să mă convingi că pe tine… adică pe mine… nu, totuși, pe tine te-a fabricat mașina?

Dublura oftă din nou în felul acela umilitor pentru mine.

— Simt că îți va trebui încă mult timp ca să te obișnuiești cu gândul că asta s-a întâmplat cu adevărat. Și doar ai avut ocazia să-ți dai seama. Ai fost de față când în baloane a apărut materie vie.

— Și ce-i cu asta?! Am văzut și cum apare mucegaiul în locurile umede. Dar asta încă nu înseamnă că am asistat la nașterea vieții… Bine, să admitem că în baloane s-a creat ceva viu… Deși nu pot să jur, pentru că nu sunt biolog. Dar ce legătură are asta cu tine?

— Cum adică ce legătură? Acum era rândul lui să se înfurie. Mă rog, după părerea ta, ce trebuia ea să creeze? Un vierme? Un cal? O caracatiță? Mașina a acumulat și a prelucrat informații despre tine. Te-a văzut pe tine , te-a auzit, te-a pipăit și te-a mirosit, a înregistrat biocurenții creierului tău , până i s-a făcut lehamite de tine! Și-acum, poftim! Din piese de motocicletă poți să asamblezi numai o motocicletă, în nici un caz un aspirator de praf.

— Hm… ei bine, să admitem. Da de unde ghete, costum, legitimație, impermeabil?

— Ei dracu! Dacă a reprodus un om, ce mare scofală e să facă și un impermeabil?

(Strălucirea victorioasă a ochilor, gesturile invariabile, intonația plină de aroganță… Oare și eu sunt atât de nesuferit când îmi simt superioritatea în vreo problemă?).

— Cum adică?

Am pipăit țesătura impermeabilului său. Mă trecură fiorii. Avea dreptate.

Unele lucruri nu ne intră în cap, așa, deodată. În orice caz, nu într-un cap ca al meu. Îmi aduc aminte, pe când eram student, am fost trimis ca însoțitor al unui delegat la festivalul tineretului, un tânăr vânător din tundra Taimirului. L-am plimbat prin Moscova. Tânărul acesta se uita imperturbabil și indiferent la sculpturile din bronz de la Expoziția realizărilor economiei naționale, la scările rulante ale metroului, la torentul de automobile. Despre clădirea cu mai multe etaje a Universității de Stat din Moscova a spus doar atât: „Din prăjini și piei de animale poți construi un adăpost mic, iar din piatră unul mare”… Dar iată că atunci când, în holul restaurantului „Nord”, unde am intrat să mâncăm ceva, s-a întâlnit nas în nas cu un urs alb împăiat, ținând în labele sale o tavă, a încremenit de uimire!

Ceva asemănător s-a petrecut cu mine. Impermeabilul dublurii semăna foarte mult cu al meu. Chiar și pata de cerneală se răsfăța exact în locul în care o făcusem, scuturându-mi într-una din zile stiloul. Dar țesătura era mai suplă și parcă grasă, nasturii nu erau prinși cu ață, ci se țineau pe niște excrescențe elastice. Țesătura nu avea cusături.

— Spune-mi, nu cumva e prins de tine? Îl poți scoate? Dublura se înfurie de-a binelea:

— Gata, ajunge! Nu e neapărată nevoie să mă dezbraci, pe un vânt ca ăsta, doar ca să te convingi că eu sunt… tu! Poți să-ți explici totul și fără asta. Cicatricea de deasupra sprâncenei o am de la căzătura de pe cal, de pe vremea când tata mă învăța să călăresc! La piciorul drept am un ligament rupt la genunchi, de la un meci de fotbal din campionatul școlii! Ce să-ți mai amintesc? Că, pe vremea copilăriei, credeam pe ascuns în dumnezeu? Sau cum, în anul întâi la institut, mă grozăveam în fața colegilor de cameră că am cunoscut mai multe femei, deși, în realitate, mi-am pierdut fecioria abia în timp ce făceam practică, înainte de examenul de diplomă, la Taganrog?

(Afurisitul! Tocmai asta și-a găsit să-mi povestească…).

— M-da… Ei bine, să știi că dacă tu ești eu, atunci nu sunt de loc încântat de mine.

— Nici eu, bombăni el. Mă socoteam un om isteț… Deodată chipul lui se încordă. Pst, nu te întoarce!

În spatele meu se auziră pași:

— Vă salut, Valentin Vasilievici! se auzi vocea lui Harri Hilobok, docent, candidat, secretar și mare devorator de inimi.

N-am apucat să-i răspund. Dublura îi rânji cu toți dinții, înclinând capul:

— Bună ziua, Harri Haritonovici!

Și mângâiată de zâmbetul său pe lângă noi trecu o pereche. O fată cam plinuță, cu părul negru, ale cărei tocuri-cui răsunau energic pe asfalt, și Hilobok care căuta să-și potrivească pașii după cei ai fetei, țopăind pe lângă ea de parcă ar fi purtat o fustă strâmtă.

— … S-ar putea ca eu să nu te fi înțeles prea bine, Liudocika — zumzăia vocea lui baritonală — dar eu îmi expun considerentele din punctul de vedere al neînțelegerii…

— Harri are iarăși una nouă, constată dublura. Uite, vezi, până și Hilobok mă recunoaște, iar tu te îndoiești de mine. Hai acasă!

Numai prin totala mea zăpăceală se poate explica faptul că am pornit-o supus pe urmele lui către cartierul academicienilor.

Odată intrat în apartament, el se îndreptă imediat spre baie. Se auzi zgomotul apei curgând la duș, apoi el scoase capul pe ușă:

— Ei, exemplarul unu sau cum te-o mai fi chemând!.. Dacă vrei să te convingi că, în ceea ce mă privește, totul e în regulă, te rog poftește. Cu ocazia asta îmi săpunești și spatele.

L-am ascultat. Era, într-adevăr, un om viu. Și avea trupul meu. La drept vorbind, nu mă așteptam să văd la mine depuneri de grăsime atât de masive pe burtă și pe șolduri. Va trebui să fac mai des exerciții cu halterele!

În timp ce se spăla, eu umblam prin cameră, fumam și încercam să mă obișnuiesc cu cele întâmplate. Va să zică, mașina a creat un om. Mașina m-a reprodus pe mine… O, natură, oare e posibil să se întâmple una ca asta? Ideile absurde din evul mediu, despre „homunculus”… Părerea lui Wiener că informația înmagazinată în om poate fi „desfășurată” într-o succesiune de impulsuri, care să fie transmise la orice distanță, și apoi recompusă din nou într-un om, ca o imagine pe ecranul televizorului… Teoriile lui Ashby despre faptul că între activitatea creierului și a mașinii nu există o deosebire de principiu. Dar toate astea sunt de fapt discuții inteligente pentru exersarea și înviorarea creierului. Dar ia încearcă să realizezi ceva pe o asemenea bază?

Prin urmare, s-a făcut? Acolo, în dosul ușii, plescăie în apă și pufăie de plăcere nu Ivanov, Petrov, Sidorov — pe aceștia i-aș fi trimis cu plăcere undeva — ci „eu”… Dar acele role cu cifre? Înseamnă că am ars „propria-mi persoană transpusă pe hârtie”?!