Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Din combinațiile de cifre eu mă chinuiam să aleg adevăruri acceptabile, în timp ce mașina s-a vârât mai adânc. Ea acumula informația, o combina, și într-un fel și într-altul, o compara, selecta și amplifica ceea ce era necesar și, într-o anumită etapă de complexitate, a „scos la iveală” Viața!

Iar pe urmă mașina a dezvoltat-o până la nivelul omului. Dar de ce? Pentru ce? Doar eu n-am urmărit să obțin așa ceva!

Acum, când judec lucrurile cu luciditate, pot să-mi explic totul. Da, a rezultat exact ceea ce m-am zbătut să obțin! Am vrut ca mașina să-l înțeleagă pe om, dar nu atribuiam acestui cuvânt decât accepțiunea obișnuită, de fiecare zi. În viață se întâmplă cam așa: „Mă înțelegi, nu-i așa?” „Da. Desigur!” răspunde interlocutorul, și amândoi, mulțumiți unul de altul, își văd de treburi. Într-o discuție obișnuită toate acestea se petrec simplu. Dar în experiențele cu automate logice n-ar fi trebuit să confund atât de ușor înțelegerea cu acceptarea. De aceea (mai bine mai târziu, decât niciodată) merită să ne lămurim. Ce este înțelegerea?

Există înțelegerea practică (sau cu un scop bine determinat). Se introduce în mașină un program, ea îl înțelege și rezolvă corect problema. „Azorel, mușcă!” — și Azorel îl apucă bucuros pe trecător de pantaloni. „Hăis!” și boii o iau la dreapta. „Cea” — și o pornesc spre stânga. O astfel de înțelegere primitivă de tipul „hăis-cea” este accesibilă multor sisteme vii sau lipsite de viață. Ea se verifică prin atingerea țelului. Și cu cât sistemul este mai primitiv, cu atât mai simplu trebuie să fie țelul și cu atât mai amănunțită programarea problemei.

Dar există și o altă înțelegere: înțelegerea reciprocă, adică transmiterea totală a informației proprii, unui alt sistem. Și pentru a putea transmite totul, sistemul care-și însușește informația nu trebuie să fie, în nici un caz, mai simplu decât cel care o transmite… Eu nu i-am programat mașinii nici un țel. Am tot așteptat ca ea să termine să se autoconstruiască și să devină mai complexă. Dar ea nu mai termina. Și pe bună dreptate. „Scopul” ei devenise înțelegerea deplină a informației mele, și nu numai a celei verbale, („Scopul” mașinii este de asemenea o noțiune arbitrară, cu care iarăși nu trebuie cochetat. E simplu, sistemele informaționale se conduc după legi asemănătoare întrucâtva cu legile de bază ale termodinamicii. Și sistemul meu, „traductori-cristalobloc — TVM-12”, ar fi trebuit să ajungă într-un echilibru informațional cu mediul, după cum lingoul dintr-un cuptor trebuie să ajungă la un echilibru de temperatură cu jarul. Un asemenea echilibru este înțelegerea reciprocă. La ea nu se poate ajunge nici la nivelul circuitelor, nici la nivelul organismelor simple.)

Deci așa s-au petrecut lucrurile. De o înțelegere reciprocă a omului este capabil numai omul. De o bună înțelegere reciprocă — numai un om apropiat. De una ideală — numai tu însuți. Și dublura mea este produsul echilibrului informațional dintre mine și mașină. Dar, trebuie să arăt că acele „cântarului informațional” nu s-au suprapus — eu n-am fost în laborator în momentul acela. Iar mai târziu totul a fost din nou altfel de cum trebuia…

Într-un cuvânt, îngrozitor cât de stupid am condus experiența. Atât, doar, că m-am gândit să folosesc legătura reciprocă…

Ar fi interesant de refăcut totul. Dacă aș fi condus experiența cu consecvență, logic, dacă aș fi eliminat variantele aș fi obținut acest rezultat? Pentru nimic în lume! Ar fi fost o lucrare corectă, pentru susținerea examenului în vederea obținerii titlului de candidat sau doctor, și atât. Pentru că în știință, în general, se fac lucruri mediocre, și eu m-am obișnuit cu mediocritatea.

Prin urmare, totul e în ordine? Atunci de ce mă roade un sentiment de ciudă, de insatisfacție? De ce mă tot întorc la aceste greșeli și eșecuri? În fond, am reușit… A, n-a ieșit conform regulilor? Dar există oare reguli pentru a face descoperiri? Rolul întâmplării e foarte mare, deci nu poți atribui totul propriei „viziuni științifice”. Dar descoperirea lui Galvani, dar razele X, dar radioactivitatea, dar emisiunea de electroni, dar… La urma urmei, orice descoperire, cu care începe cutare sau cutare știință, este legată de întâmplare. Multe nu le înțeleg încă? Asta li se întâmplă tuturor, nu mai face pe grozavul! Și atunci de unde această autoflagelare?

Eh, se pare că problema e alta. În prezent nu se poate lucra în acest fel. În zilele noastre știința a devenit o chestiune foarte serioasă, nu ca pe vremea lui Galvani și Roentgen. Uite așa, dacă nu te gândești, poți într-o bună zi să descoperi și mijlocul de a distruge Pământul într-o clipă și să obții o strălucită confirmare pe cale experimentală…

Dublura ieși din baie îmbujorat, în pijamaua mea, și se instală în fața oglinzii ca să se pieptene.

M-am apropiat și m-am postat alături. Din oglindă ne priveam două chipuri identice. Numai părul lui, care se udase, era mai închis la culoare.

El scoase din șifonier mașina de ras electrică și o vârî în priză. Îl urmăream cum se bărbierește și mă simțeam ca și cum aș fi fost în vizită. Mișcările îi erau degajate ca ale unui om care se simte în largul lui, la el acasă. Nu m-am putut stăpâni:

— Ascultă, măcar îți dai seama de caracterul neobișnuit al acestei situații?

— Ce spui? Mă privi o clipă pieziș. Te rog, nu mă deranja! Era evident că problema îl depășea…

Aspirantul lăsă jurnalul din mână și clătină din cap. „Nu, Valea cel original nu se pricepea să citească în suflete!”

…Era și el zguduit… După senzațiile pe care le avea reieșea că el s-a trezit în rezervor înțelegând totul: Și unde se află și cum a apărut. De fapt, descoperirea lui începuse încă atunci… Acum se purta ca un bădăran fiindcă era descumpănit. Poate și pentru că mai căuta o linie de conduită — o asemenea linie care să nu-l coboare la nivelul modelelor experimentale.

Reluă din nou jurnalul.

— „… Dar tu ai apărut din mașină, și nu din pântecele mamei! Din mașină, înțelegi!

— Ei și ce-i cu asta? După părerea ta, crezi că e simplu să vii pe lume din pântecele mamei? Nașterea unui om este un fapt cu mult mai misterios decât apariția mea pe lume. În cazul meu poți urmări o succesiune logică. Dar în celălalt… Te întrebi: ce va fi, băiat sau fată? O să semene cu tata sau cu mama? Va fi inteligent sau prost? Și totul rămâne nebulos! Nouă această chestiune ni se pare comună doar pentru că are proporții de masă… Dincoace, mașina a înregistrat informația și a reprodus-o. Ca un magnetofon. Desigur, ar fi fost mai bine dacă m-ar fi reprodus, să zicem, după Einstein… Eh, dar ce să-i faci! În fond și la magnetofon dacă ai imprimat „Ei, garofița mea”… Nu mai poți să ai pretenția să asculți o simfonie de Ceaikovski.

Nu, eu nu sunt chiar atât de mitocan! Se vedea că el își dă seama de caracterul delicat și echivoc al apariției sale pe lume, a poziției sale și nu voia ca eu să înțeleg acest lucru. Dar cum să nu înțeleg. El a apărut din baloane și sticle, ca un homunculus din evul mediu, și mai face pe nebunul… Am observat adeseori că sunt oameni care, știind că au un defect (că ne sunt inferiori într-o privință sau alta) se comportă cu mai mult tupeu și sunt mai bădărani decât alții.

Și el se străduia să se poarte cu naturalețea unui nou-născut, care nu e copleșit de însemnătatea evenimentului că s-a născut un om, ci începe chiar de la început să facă scandal, să sugă și să murdărească scutecele…”