Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Ascultă-mă, de ce să ne fie frică? Bine, am lucrat — mai bine zis, tu ai lucrat. Ei, ai făcut un complex pentru experimente și, cu sprijinul său, o descoperire. Metoda sintezei omului cu ajutorul informației furnizată de el — visul sacru al alchimiștilor. Asta lărgește reprezentările noastre despre om ca sistem de informații… Mă rog, foarte bine! Odinioară monarhii finanțau cu multă dărnicie astfel de lucrări… E adevărat, pe urmă îi decapitau pe cercetătorii nenorocoși, dar dacă te gândești bine, ei procedau corect. Nu ești în stare, nu te apuca. Dar nouă nu ni se va întâmpla nimic. Dimpotrivă. Și atunci de ce ne e teamă?

„Pentru că astăzi nu mai suntem în evul mediu, mi-am răspuns mie însumi. Și nici în veacul trecut. Și nici măcar la începutul secolului al XX-lea. Pe atunci descoperitorii aveau dreptul moral ca, după aceea, să-și desfacă brațele neputincios și să spună:

— N-am avut de unde să știm că o să iasă atât de prost… Pe când noi, fericiții lor urmași, nu avem un asemenea drept. Pentru că noi știm ce se poate întâmpla. Pentru că multe s-au petrecut de acum…

…Au existat atacurile cu gaze — pe baza științei, Maidanek și Ausschwitz — pe baza științei, Hiroshima și Nagasaki — tot pe baza științei. Planurile de război total — pe baza științei, cu utilizarea matematicii. Războaiele limitate — tot pe baza științei… De la ultimul război mondial s-au scurs zeci de ani. Dărâmăturile au fost demolate și în locul lor s-au înălțat clădiri noi, au putrezit și s-au amestecat cu pământul cincizeci de milioane de cadavre, s-au născut și au crescut noi sute de milioane de oameni — dar amintirea a ceea ce a fost nu s-a stins. Oamenilor le e teamă să țină minte, dar se tem și mai mult să uite. Pentru că toate astea n-au devenit trecut. A rămas conștiința faptului că oamenii pot face asemenea lucruri.

Descoperitorii și cercetătorii sunt doar niște specialiști în domeniul lor. Pentru a smulge de la natură noi cunoștințe, ei sunt nevoiți să cheltuiască atâta muncă și inventivitate, încât nu le mai rămân nici forțe, nici gânduri pentru raționamente în afara muncii lor. Nu se întreabă, dar ce va ieși din asta, pentru viață? Și atunci năvălesc cei „de specialitate” — oameni mici, meschini, pentru care orice descoperire sau invenție nu reprezintă decât un mijloc nou pentru a atinge scopuri vechi: putere, bogăție, influență, onoruri și plăceri ce se pot cumpăra. Dacă le oferi metoda noastră, ei vor vedea în ea doar un element „nou” avantajos! Să reproduci cântăreți, actori și muzicieni renumiți? Nu, nu avantajos! E mai profitabil să fabrici discuri și ilustrate. Să reproduci soldați? O, asta e mult mai avantajos decât să-i muștruluiești. Îi alegi pe cei mai instruiți și n-ai decât să-i copiezi în tiraje de milioane… Se pot reproduce alegătorii pentru a obține victoria asupra adversarului politic (dacă calculele vor demonstra că e mai avantajos decât să cheltuiești sute de milioane pentru o campanie electorală obișnuită), se pot reproduce femeile pentru casele de toleranță, înalții specialiști, însă cei supuși, ca să facă „noi descoperiri…”

— Dar asta e acolo… arătă dublura cu mâna într-o direcție nedefinită. La noi opinia publică n-are să permită una ca asta!

„Dar, oare, nu există și la noi oameni care ar fi gata să folosească orice — de la ideile comunismului până la emisiuni clandestine de radio, de la poziția lor socială până la citate din clasici — ca să obțină bunăstare, o anumită situație, apoi și mai multă bunăstare, tot mai multă, și mai multă, cu orice preț? Nu există, oare, oameni care caută să răstălmăcească cele mai mici atentate la privilegiile lor drept o catastrofă generală?”

— Există, dădu aprobator din cap dublura. Și totuși oamenii sunt buni, în fond, altfel lumea s-ar fi prefăcut de mult într-un mușuroi de căzături care se mănâncă unii pe alții și ar fi pierit chiar fără un război termonuclear… Dar… Dacă n-am ține seama de micile neplăceri provocate de natură: inundații, cutremure de pământ, gripă virotică, — oamenii sunt ei înșiși vinovați de toate nenorocirile lor, chiar și cele mai îngrozitoare. Vinovați că s-au supus la ceea ce nu trebuie să se supună, că au fost de acord cu ceea ce ar fi trebuit să lupte, că au considerat că menirea lor e să stea deoparte. Vinovați că au ales munca pentru care se plătește mai mult și nu pe cea necesară tuturor oamenilor și lor înșile… Dacă majoritatea oamenilor de pe Pământ ar pune de acord faptele și preocupările cu interesele omenirii, noi n-am avea de ce să ne temem. Dar nu-i așa. Și de aceea, dacă în momentul de față s-ar găsi, fie și un singur ticălos influent și descurcăreț, descoperirea noastră s-ar transforma în ceva înspăimântător.

Aplicarea descoperirilor științifice nu înseamnă altceva decât tehnică. Odinioară tehnica servea în lupta omului cu natura. Acum ea poate fi ușor utilizată în lupta oamenilor împotriva altor oameni. Iar pe această cale tehnica nu soluționează nici un fel de probleme, ci doar le generează.

Să zicem că o să dăm publicității descoperirea noastră. O să fie și mai îngrozitor de trăit. Și o să ne bucurăm de o „glorie”… Fiecare om o să știe exact pe cine și pentru ce să-l blesteme.

— Ascultă-mă, dar poate că… într-adevăr, spuse dublura, ar fi mai bine să ne facem că n-am văzut nimic, că nu știm nimic. Oamenilor le ajung descoperirile groaznice realizate până acum. N-au decât să se descurce cu cele existente… Întrerupem curentul, închidem robinetele?…

„Și cu asta… totul e rezolvat. Reactivii utilizați îi trec la pierderi, iar în ceea ce privește munca depusă, serviciul, o să mă justific eu într-un fel. Și o să mă apuc de ceva mai simplu, mai nevinovat”…

— Iar eu am să plec la Vladivostok să montez utilaje în porturi, spuse dublura.

Am tăcut amândoi. Afară, dincolo de geam, deasupra copacilor negri, strălucea planeta Venus. Undeva, o pisică parcă plângea, cu o voce de copil. În liniștea parcului persista o notă înaltă ca un urlet: la biroul de construcții unde lucra Lena se desfășurau probele la banc ale unui nou motor cu reacție. „Viața merge înainte. Desigur, totul e în ordine. Anul 1941 nu trebuie să se mai repete… Mă gândeam la toate astea ca să amân luarea unei hotărâri. În subterane adânci explodează bombe cu hidrogen și cu plutoniu — savanți și ingineri bine plătiți trebuie să perfecționeze arma nucleară… Iar de pe rampe de lansare, bine camuflate, în toate colțurile planetei privesc spre cer rachete cu vârfuri ascuțite. Fiecare este ațintită asupra obiectivului ei. Electronica e prezentă și ea. Mașinile de calcul le supun fără încetare la diferite „teste „să afle dacă nu sunt pe undeva defecțiuni? De îndată ce expiră termenul de funcționare a blocului electronic — termen stabilit prin cercetări cu privire la siguranța sa — tehnicieni în uniforme îl demontează, îl scot din lăcașul lui și — rapid, coordonat, ca și cum dintr-o clipă într-alta ar urma să înceapă războiul în care trebuie să profiți de timp să învingi — introduc în orificiul gol un nou bloc. Treaba merge înainte”.

— Prostii! am spus eu. Omenirea nu este încă coaptă pentru multe: pentru energie nucleară, pentru zboruri cosmice. Și atunci? Descoperirea este o realitate obiectivă, n-o poți ține sub lacăt. Dacă nu noi, alții o să ajungă aici. Ideea inițială, de pornire a experienței, e simplă. Ești sigur că ei o să folosească mai bine descoperirea lor? Eu nu sunt… De aceea trebuie să ne gândim cum să facem ca această descoperire să nu devină o amenințare pentru om.