Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Aspirantul Krivoșein oftă și întoarse pagina.

— Bine, dar te simți normal?

— Pe deplin! El își împrospătă fața cu apă de colonie. De ce ar trebui să nu mă simt normal? Mașina este un dispozitiv lipsit de fantezie. Îmi închipui ce ar mai fi combinat, dacă ar fi avut imaginație! Dar așa, totul e în regulă. Nu sunt un monstru cu două capete. Sunt tânăr, sănătos, am un puls excelent. Întâi am să cinez, apoi am să mă duc la Lena. Mi s-a făcut dor de ea.

— Ceee?! am sărit eu.

Mă privi cu interes și în ochi i se ivi o licărire batjocoritoare.

— Da, acum suntem rivali! Ascultă, tu ai o atitudine cam primitivă față de această situație. Gelozia este un simțământ vulgar, o rămășiță a vechii mentalități. Și-apoi, pe cine ești gelos, gândește-te bine. Dacă Lena va sta cu mine, oare asta înseamnă că te-a înșelat? Poți înșela pe cineva cu un alt bărbat, care nu-i seamănă iubitului, de exemplu, cu unul mai atrăgător. Dar pentru dânsa eu sunt tu… Chiar dacă o să am copii cu ea, nu se poate spune că ți-a pus coarne. Noi doi suntem la fel — și toate acele gene, toți cromozomii noștri sunt și ei… E-ee, ușurel!

Fu nevoit să se ascundă după ușa șifonierului. Eu pusesem mâna pe o halteră și mă îndreptam spre el:

— Te ucid! Mă iei cu logica… Am să-ți arăt eu ție logică, homunculus! Eu ți-am dat viață și tot eu am să te omor, înțelegi? Nici să nu te gândești la ea!

Dublura apăru neînfricat de după șifonier. Colțurile gurii îi erau lăsate în jos.

— Ia ascultă, tu, Taras Bulba! Lasă haltera jos! Dacă tot ai început să vorbești în felul acesta , apoi hai să clarificăm lucrurile până la capăt. Cuvintele „homunculus” și „am să te omor” le trec cu vederea, ca produse ale stării tale de isterie. În schimb, în ceea ce privește citatele de tipul „eu ți-am dat viață…” Păi, nu mi-ai dat tu viață. Eu exist nu datorită ție. Iar în privința subordonării mele față de tine e mai bine să nu-ți faci iluzii…

— Cum adică…?

— Uite așa. Pune greutatea jos, vorbesc serios. Eu, ca să precizăm lucrurile, am apărut împotriva planurilor tale, pur și simplu, pentru că tu n-ai întrerupt la timp experiența, iar mai apoi, chiar dacă ai fi vrut s-o faci, era prea târziu. Cu alte cuvinte — el zâmbi răutăcios — totul este analog cu situația în care și tu ai venit odinioară pe lume din neglijența părinților…

(Ia te uită, știe totul! Chiar așa a și fost. Într-o zi, pe când eram copil, după o poznă de-a mea, la școală, mama, ca să mă pună la punct, mi-a spus:

— Am vrut eu să fac un chiuretaj, dar mi-a părut rău. Iar tu…

Mai bine nu mi-ar fi spus una ca asta. N-am fost dorit. S-ar fi putut deci să nici nu exist!).

— … Dar, spre deosebire de mama ta, tu nu m-ai purtat în pântece, nu m-ai născut în durerile facerii, nu m-ai hrănit și nu m-ai îmbrăcat, continuă dublura. Nici măcar nu m-ai salvat de la moarte, pentru că eu am existat și înaintea acestei experiențe. Eu eram tu. Nu-ți datorez nici viața, nici sănătatea, nici pregătirea de inginer — nimic! Așa că hai să discutăm ca de la egal la egal.

— Și cu Lena… Tot așa?!..

— Cu Lena… Nu știu cum o s-o rezolvăm cu Lena. Dar tu… Tu… Judecând după expresia feței, el ar fi vrut să adauge ceva, dar s-a abținut. Tu trebuie să respecți sentimentele mele la fel ca pe ale tale. Înțelegi? Pentru că și eu o iubesc pe Lena. Și știu că este a mea. Înțelegi? Îi cunosc trupul, mirosul pielii și al părului, răsuflarea ei… Parcă o aud cum spune: „Vai, Valea, ești ca un urs, zău așa!” și o văd cum își încrețește nasul…

Deodată se opri. Ne-am uitat unul la altul, fulgerați de același gând.

— Repede la laborator! am spus și m-am repezit primul la cuier.

Fugeam prin parc, tăind-o de-a dreptul, fără să mai ocolim pe alei. Vântul șuiera printre ramuri și pe la urechile noastre. Nori de culoarea asfaltului învăluiau cerul. În laborator mirosea a nămol cald. Becurile de pe tavan se legănau în ceață. Ajuns lângă masa mea de lucru am călcat pe un furtun care înainte nu fusese acolo și mi-am tras repede piciorul. Furtunul începu să se încolăcească!

Baloanele și buteliile se acoperiseră cu un strat cenușiu și afânat. Nu puteai să-ți dai seama ce se petrecea în ele. Din alambicuri se scurgeau susurând firișoare de apă. În termostate țăcăneau releele. În colțul cel mai îndepărtat al încăperii, unde nu se mai putea ajunge din cauza împletiturii de cabluri, fire, țevi, furtunuri, pe panoul mașinii TVM-12 licăreau beculețe.

Furtunuri erau mult mai multe decât înainte. Ne-am strecurat printre ele ca printr-un desiș de liane. Unele se contractau împingând prin ele niște ghemotoace. Pereții rezervorului se acoperiseră și ei cu un mucegai cenușiu. I-am șters cu mâneca hainei.

…În soluția de un auriu tulbure se contura Lena. Gelatina albicioasă și semitransparentă ca o meduză prinsese formele vagi ale trupului ei. În fața ochilor mei se legăna un cap fără păr.

Era totuși o oarecare logică nebunească în faptul că tocmai acum, când eu și cu dublura mea ne înfruntaserăm din cauza Lenei, mașina încerca să rezolve această problemă. Mă cuprinsese un sentiment de teamă și revoltă.

— Dar… mașina n-o cunoaște!

— În schimb, o cunoști tu. Mașina o reproduce după memoria ta…

Nu știu nici eu de ce, dar amândoi vorbeam în șoaptă.

— Privește!

Prin contururile fantomatice ale Lenei începuse să se întrezărească un schelet. Treptat se evidențiau labele picioarelor, falangele albe ale degetelor, articulațiile, prindeau contur oasele tibiei, peroneului și gambei. Coloana vertebrală, asemănătoare unui uriaș șarpe inelat, se curbă, iar din ea se ramificară coastele, crescură ca niște mici topoare omoplații. Pe craniu apărură suturele, se desenară orbitele ochilor… N-aș putea spune că scheletul femeii iubite constituie un spectacol plăcut, dar nu-mi puteam lua ochii de la ceea ce se petrecea sub ochii mei. Vedeam amândoi ceea ce nu văzuse încă nimeni pe lume: modul în care mașina îl crea pe om!

„După memoria mea, după memoria mea… Raționam eu cu febrilitate. Dar nu e suficient doar atât. Oare mașina și-a însușit legile generale ale structurării corpului omenesc? Dar de unde, că eu nu le cunosc!”

În rezervor, oasele începură să se acopere cu împletiturile de un roșu transparent al mușchilor, cu o grăsime de un galben auriu, ca de găină. Vasele sanguine străbăteau tot corpul ca niște linii roșii punctate. Totul se legăna în soluție, își schimba treptat contururile. Până și chipul Lenei, cu pleoapele lăsate, în dosul cărora se întrezăreau ochii apoși, își schimba treptat înfățișarea. Mașina părea că tatonează cum s-o alcătuiască mai bine.

Eu sunt prea puțin familiarizat cu anatomia, în general, ca să apreciez dacă mașina o construia corect pe Lena sau nu. Dar curând mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Contururile inițiale ale trupului ei începură să se modifice. Umerii, care cu câteva minute în urmă mai erau încă rotunzi, căpătară un caracter colțuros și se lățiră… Ce se întâmpla?…

— Picioarele! Dublura îmi strânse cu putere antebrațul. Uită-te la picioare!

Am văzut jos două labe vânoase, cam de măsura 42, și, când mi-am dat seama despre ce era vorba, mă trecură sudorile: mașina epuizase informația despre Lena și o completa cu informația despre corpul meu! M-am întors spre dublura mea. Și fruntea lui lucea de transpirație.