Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Ei, ajunge! Am luat de pe masă „coiful lui Monomah”. Nu știu dacă vom reuși s-o determinăm să facă ceea ce vrem noi…

— Pentru asta n-ar fi rău să știm ce anume vrem, spuse dublura.

— … dar, pentru început, noi trebuie s-o silim să nu facă ceea ce nu vrem.

„Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze materializarea informației! Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze”… Repetam noi cu toată încordarea minții prin „coiful lui Monomah”, strigam în microfoane. Dar mașina, ca și până atunci, își mișca tentaculele vii și se holba la noi cu sute de ochi diferiți. Totul semăna cu un duel, cu o luptă.

— Uite unde am ajuns, spuse dublura.

— Ah, deci așa stau lucrurile! Am izbit cu pumnul în peretele rezervorului. Toate tentaculele începură să se agite, se întinseră spre mine. M-am dat înapoi. Valea, închide apa! Desfă furtunurile de alimentare.

„Mașină, vei pieri. Mașină, vei muri de sete și de foame, dacă nu te vei supune”…

Desigur, procedeul era brutal, lipsit de eleganță. Dar altceva ce mai rămânea de făcut? Dublura închise încet robinetul de la conducta de apă. Șuieratul apei care curgea în distilatoare deveni o darabană de picături. În timpul acesta, eu prindeam furtunurile cu cleme… Și deodată, după o tresărire, tentaculele se muiară! Începură să se răsucească, să se tragă înapoi în rezervor. Globurile ochilor își pierdură strălucirea, se umeziră și se încrețiră.

O oră mai târziu totul dispăruse. Lichidul din rezervor redevenise auriu și transparent ca înainte.

— Așa e mai bine! Mi-am scos „coiful” și am înfășurat firele.

Am dat din nou drumul la apă, am scos clemele și am stat în laborator până noaptea târziu, fumând, discutând verzi și uscate, așteptând. Oare ce se va întâmpla? Acum nu mai știam de ce să ne temem mai mult: de un nou delir al mașinii sau de faptul că sistemul, dezorientat de un astfel de tratament, se va descompune și-și va înceta activitatea. În prima zi încă mai eram în stare să discutăm pe tema „ce-ar fi să distrugem descoperirea?” Acum însă ne înnebunea gândul că ea ar putea să se distrugă singură, după ce ne-a ispitit cu lucruri nemaipomenite.

Când eu, când dublura, ne apropiam de rezervor, inspirând cu grijă aerul, ca nu cumva să sesizăm un miros de descompunere, de putrefacție, de produs alterat. Neavând încredere în termometru, pipăiam cu palmele pereții rezervorului și furtunurile calde și vii. Nu cumva se răcesc? Nu ard din nou ca în fierbințeala delirului?

Dar nu, aerul din cameră rămânea cald, umed și curat, ca și cum în ea s-ar fi aflat o vietate mare. Mașina trăia. Dar acum nu mai întreprindea nimic fără noi. Am supus-o!

La ora unu noaptea m-am uitat la dublura mea, ca într-o oglindă. El clipea obosit din pleoapele roșii și zâmbea.

— Se pare că totul e în regulă. Mergem să ne culcăm, ce zici?

Acum nu mai e pentru mine o dublură artificială. Alături de mine ședea un tovarăș de muncă, la fel de obosit și de fericit ca și mine. Și când te gândești — curios lucru! — n-am încercat nici o bucurie când l-am întâlnit în parc… Acum însă mă simt liniștit și bucuros. Totuși, pentru om lucrul cel mai important este să se simtă stăpân pe situație!”

„Am ieșit în parc. Era o noapte caldă. Din cauza oboselii uitaserăm amândoi că nu trebuia să apărem împreună. Ne-am adus aminte de asta abia la ieșire. Bătrânul Vahterâci ne privea fix, cu ochii săi mici, albaștri și cam buimaci de somn. Am încremenit unul lângă altul.

— A, Valentin Vasilievici! se învioră deodată moșul, bucuros. Ați și terminat cu garda?

— Da… Am răspuns amândoi deodată.

— Foarte bine. Vahterâci se ridică cu greu și descuie ușa de la intrare. N-o să i se întâmple nimic acestui institut, nici n-o să-l fure nimeni, să fiți sănătoși, că eu mai am încă de stat. Oamenii se plimbă, iar eu trebuie să mai stau, aia-i!..

Am ieșit glonț în stradă și am plecat repede de acolo.

— Măi să fie! Și în clipa aceea mi-am dat seama că fațada noii clădiri a institutului este împodobită cu beculețe de diferite culori. Ce dată e astăzi?

Dublura numără pe degete:

— Întâi… nu, aha, doi mai. Valea, te felicit cu ocazia sărbătorilor!

— Care au trecut… Asta-i bună!

Mi-am adus aminte că mă înțelesesem cu Lena să mergem de 1 Mai la niște colegi de-ai ei, iar în 2 mai să plecăm cu motocicleta la Nipru. M-am dezumflat. Cred că s-a supărat de moarte.

— Iar Lena dansează acum… undeva, cu cineva, spuse dublura.

— Și ce-ți pasă ție?

Tăcurăm. Pe stradă goneau troleibuze împodobite cu verdeață. Pe acoperișurile caselor se înălțau siluetele rachetelor confecționate din becuri. Dincolo de ferestrele deschise larg se dansa, se cânta, se ciocneau pahare…

Mi-am aprins o țigară și am început să analizez observațiile făcute asupra „mașinii-mamă” (așa denumisem până la urmă întregul complex). În primul rând nu este o mașină-oracol și nici mașină-gânditoare. În ea n-avea loc nici o selectare a informației. Numai combinații — uneori raționale, având un anumit sens, alteori nu. În al doilea rând, ea poate fi dirijată nu numai pe cale energetică (prin strângerea furtunilor, oprirea apei și a energiei electrice — într-un cuvânt, forțând-o), ci și pe cale informațională. E adevărat, deocamdată ea reacționa numai la comanda „Stop!”, dar orice început e greu, restul vine de la sine. Se pare că cel mai comod mijloc e să-i comanzi prin biocurenții creierului, cu ajutorul „coifului lui Monomah”. În al treilea rând, „mașina-mamă”, deși foarte complexă, este totuși o mașină, o creație artificială lipsită de țel. Tendința ei spre stabilitate, spre un echilibru informațional, nu este un scop, ci o însușire. Numai că se manifestă mai complicat, prin sinteză a informației sub formă de substanță vie. Scopul constă întotdeauna în rezolvarea unei sarcini. Nu i se dăduse nici o sarcină și de aceea se aiurise, datorită excesului de posibilități. Dar…

— … omul e cel care trebuie să-i dea ei sarcini, continuă dublura (Pe mine încetase să mă mai mire aptitudinea lui de a gândi paralel cu mine), ca și tuturor celorlalte mașini. Prin urmare, după cum spun birocrații, întreaga răspundere ne revine nouă.

N-aveam chef să mă gândesc la problema responsabilității. Muncești, muncești, zi și noapte, nu te menajezi de loc și, ia te uită, trebuie să mai și răspunzi. În timp ce alții se plimbă. Poftim!.. Am scăpat sărbătoarea, idioți ce suntem! Uite așa o să ne treacă și viața în laboratorul ăsta împuțit…

Am cotit pe aleea cu castani ce ducea la cartierul academicienilor. În fața noastră pășea încet o pereche. Treji, flămânzi și singuratici, am simțit amândoi o strângere de inimă. Perechea se încadra atât de bine în peisajul aleii luminate cu tuburi fluorescente. El, înalt și elegant, o ținea ușor de mijloc. Ea își lăsase puțin capul, frumos pieptănat, spre umărul lui. Am iuțit intenționat pașii ca să-i depășim și să nu ne amărâm sufletul cu acest spectacol plin de lirism.