Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— … sunt foarte ușor de făcut! Pe hârtie specială, filigranată. Cum, nu-i așa?

— O să ne cumpărăm prin cooperativele de construcții câte un apartament cu trei camere… Dublura se rezemă visător de perete.

— Câte o „Volgă”…

— Câte două vile. Una în Crimeea pentru odihnă și alta pe litoralul de la Riga, doar așa ca să devenim mai respectabili.

— Mai confecționăm câteva exemplare din noi. Și tot timpul unul muncește, ca să zgândărim opinia publică…

— … iar ceilalți nu fac nimic. Trăiesc de plăcere…

— … cu un alibi garantat. Ce zici?

Am tăcut din gură și ne-am uitat unul la altul cu dezgust.

— Doamne, ce indivizi jalnici și meschini suntem! M-am apucat cu mâinile de cap. O descoperire uriașă, epocală, noi încercăm s-o folosim dracu știe cum: pentru disertație, pentru Premiul Nobel, pentru vile, pentru bătăi cu alibi garantat… Nu uita, e vorba de Metoda Sintezei Omului! Iar noi…

— La drept vorbind, deocamdată eu nu văd decât o singură latură utilă a descoperirii. Privind din afară, observi la tine însuți ceea ce e mai ușor să vezi la alții, și anume, propriile lipsuri, propriile defecte.

— Da, dar merită, oare, pentru atâta lucru să dublezi populația globului?

Ședeam dezbrăcați, unul în fața altuia. Mă reflectam în dublura mea ca într-o oglindă.

— Bine, hai să vorbim la concret. În fond, ce vrem noi?

— Și ce putem?

— Și ce înțelegem noi din toată această treabă?

— Să începem cu ceea ce a precedat descoperirea noastră. Ideile lui Secenov, Pavlov, Wiener, Ashby, venind din direcții diferite, se întâlnesc într-un punct, considerând creierul o mașină. Experiențele lui Petruccio cu privire la dirijarea dezvoltării fetusului uman au constituit încă un impuls. Tendința spre o tot mai mare complexitate și universalitate a sistemelor este generală în tehnică. Apoi, e suficient, să ne gândim la intențiile moletronicii de a crea mașini de dimensiuni reduse, egale, în ce privește complexitatea, cu creierul!

— Cu alte cuvinte, descoperirea noastră nu este un fapt întâmplător! Ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare a ideilor și a mijloacelor tehnice ale științei. Dacă nu așa, altfel, dacă nu noi, alții, dacă nu acum, peste ani sau decenii tot s-ar fi ajuns la ea. Prin urmare, problema se rezumă la următoarele…

— … ce putem și ce trebuie să facem noi în răstimpul cu care i-am devansat pe alții? Poate că acest răstimp reprezintă un an, poate zeci de ani, nimeni nu știe, dar e mai bine să avem în vedere un termen mai scurt…

— Da.

— Așa se întâmplă, de obicei, în viață. Dublura își sprijini obrazul în palmă. Inginerul are niște prefabricate sau pur și simplu o dorință de a crea ceva măreț, durabil. El caută un beneficiar sau beneficiarul îl caută pe el. Depinde cine de cine are mai mare nevoie. Beneficiarul îi prezintă o sarcină tehnică: „Folosiți ideile și cunoștințele dumneavoastră pentru crearea cutărei instalații sau cutărei tehnologii. Instalația trebuie să aibă următorii parametri, să reziste la următoarele încercări… Tehnologia trebuie să asigure produse corespunzătoare în proporție de cel puțin atâtea procente. Suma este aceasta, termenul lucrării acesta. Avizările și aprobările — conform normelor stabilite”. Se semnează un contract economic — și dă-i bătaie!.. Și noi avem o primă formă, avem și dorința de a o dezvolta în continuare. Dar dacă acum ar veni un client cu o pungă plină și ne-ar spune: „Iată banii, perfecționați metoda voastră pentru o dublare în masă a oamenilor — nu vă privește la ce-mi trebuie mie — contractul nu s-ar mai încheia, nu-i așa?”

— Ei, e prematur să vorbim despre asta. Metoda nu este studiată, nici perfecționată. Ce producție ar putea furniza? Poate că și tu, după două luni, ai să te descompui. Cine știe?…

— N-o să mă descompun. Mai bine să nu contezi pe asta.

— Mie nu-mi pasă! N-ai decât să trăiești… Crezi că am ceva împotrivă?

— Mulțumesc! Mitocan mai ești, n-am ce zice! Un bădăran de cea mai joasă speță! Îmi vine să te cârpesc.

— Bine, bine. Nu te abate de la subiect. Nu m-ai înțeles cum trebuie. Am vrut să spun că nu cunoaștem încă toate laturile și posibilitățile descoperirii. Noi ne aflăm la începutul începutului. Dacă ar fi să comparăm totul, să zicem, cu descoperirea radiofoniei, noi ne aflăm abia în faza descoperirii undelor hertziene și a primelor aparate ale lui Popov. Dar ce se va întâmpla de acum încolo? Trebuie cercetate, studiate toate posibilitățile.

— Ai dreptate. Dar asta nu schimbă lucrurile. Cercetările care se referă la om și societatea omenească trebuie făcute cu un anumit scop, bine determinat. Iar noi, în momentul de față, nu avem de la cine primi nici măcar două foi dactilografiate conținând Sarcina Tehnică. Și nici n-avem nevoie. Trebuie să stabilim noi înșine ce țeluri stau, în prezent, în fața omului.

— M-da… Înainte vreme țelurile erau simple: să supraviețuiești și să-ți perpetuezi neamul. Ca să le atingi trebuia să te zbați pentru vânat, pentru pieile de animale, pentru foc… să te aperi cu bâta de fiare sălbatice și de cunoscuți, să sapi în lut o peșteră cu o singură încăpere, fără confort, și toate celelalte. Dar în societatea contemporană aceste probleme sunt în cea mai mare parte rezolvate. Muncești undeva și ai un minimum de existență asigurat, ce mai încolo și încoace! N-ai să mori. Poți să faci și copii — în cel mai rău caz statul o să-și ia sarcina de a-i crește și educa… S-ar părea că oamenii de azi trebuie să aibă noi năzuințe, cerințe și necesități.

— O, există din toate până peste cap! Tendința spre confort, spre distracții, spre o muncă interesantă și curată. Necesitatea de a avea o societate aleasă, de a obține unele lucruri care să-ți satisfacă vanitatea, cum ar fi titlurile, funcțiile, distincțiile. Cerința de a te îmbrăca elegant, de a avea o hrană gustoasă, de a bea, de a te bronza la soare, de a afla lucruri noi, de a citi cărți, de a râde, de a te împodobi, de a avea noutățile la modă…

— Dar toate acestea nu reprezintă esențialul, lua-le-ar dracul! Esențialul nu poate consta în asemenea fleacuri. Oamenii nu vor și nici nu pot să se întoarcă la traiul primitiv de demult. Ei caută să stoarcă totul din mediul contemporan, modern și lucrul acesta mi se pare natural. Dar în spatele năzuințelor și necesităților lor trebuie să existe un anumit scop? Un scop nou, un țel, o nouă rațiune a existenței…

— Într-un cuvânt, care e sensul vieții? E o problemă uimitor de actuală, de nouă, nu? Ne-am înțeles deci. Am știut dinainte că o să ajungem aici! Dublura se ridică în picioare, făcu câteva mișcări ca să se dezmorțească și se așeză din nou.

În felul acesta — la început cu hi-hi-hi și ha-haha, apoi din ce în ce mai serios — am purtat noi această discuție, de fapt, cea mai importantă pentru munca noastră. Nu o dată am avut prilejul — la un păhărel de coniac sau doar așa, în pauza pentru fumat — să discut și despre sensul vieții, și despre orânduirea socială, și despre destinele omenirii. Inginerilor și savanților le place tot atât de mult să vorbească despre această lume în care trăim, ca și gospodinelor despre scumpirea vieții și decăderea moravurilor. Gospodinele se ocupă de treaba asta ca să-și afirme spiritul gospodăresc și virtutea, iar cercetătorii ca să demonstreze, unul în fața altuia, vederile lor largi… Dar discuția noastră era incomparabil mai grea decât palavrele inginerești. Noi suceam și răsuceam ideile ca pe niște bolovani. Totul era legat de responsabilitate. După discuție trebuiau să urmeze fapte și acțiuni — fapte și acțiuni în care nu era admisibil să greșești.