Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Nu ne mai era somn.

— Bine. Să admitem că sensul vieții constă în satisfacerea necesităților. De orice fel, după dorința sufletului. Dar ce necesități și cerințe omenești poți satisface creând oameni noi? În fond, oamenii creați artificial vor avea, la rândul lor, necesități și cerințe! E un cerc vicios.

— Nu e așa. Sensul vieții este să trăiești. Să trăiești din plin, în libertate, interesant, creator. Sau cel puțin să năzuiești spre asemenea obiective.

— „Din plin!” „Sensul vieții!” „Năzuințe!” Dublura se ridică de pe patul pliant și începu să se plimbe prin cameră. „Interese”, „necesități”… mamă-mamă, ce nebuloase sunt toate astea! Asemenea noțiuni aproximative ar fi fost foarte potrivite acum două secole, dar astăzi… Naiba știe ce fel de Sarcină Tehnică poate fi elaborată, dacă nu există cunoștințe exacte despre om! Prin ce vector se exprimă năzuința? În ce unități se măsoară interesele?

(Toate astea ne-au descurajat atunci și ne descurajează și acum. Ne-am obișnuit cu noțiuni precise — „parametri”, „gabarit”, „volum de informație”, „acțiune rapidă în microsecunde” — și ne-am lovit de înspăimântătoarea aproximație a cunoștințelor despre om. Ele sunt bune într-o discuție, dar, pentru dumnezeu, cum să te ghidezi după ele în cercetările cu caracter practic… Unde stăpânește o lege simplă și crudă: dacă nu știi ceva cu precizie, înseamnă că nu știi nimic.)

— Uff… Îi invidiez pe cei ce au inventat bomba atomică. Dublura se ridică în picioare și se rezemă de tocul ușii ce da spre balcon. „Acest dispozitiv, gentlemani, poate să distrugă o sută de mii de oameni!” Și imediat a devenit clar că trebuie construite Oack-Ridge și New-Hanford [2] Centre de cercetare şi industriale din SUA, unde în timpul celui de al doilea război mondial au fost create bombele cu uraniu şi plutoniu. N.R. … Dar instalația noastră poate să producă oameni, gentlemani!

— Unii oameni fac cercetări asupra uraniului… Alții construiesc uzine pentru îmbogățirea uraniului, spre a obține izotopul necesar… A treia grupă construiește bomba… A patra, din considerente politice superioare, dă un ordin… Grupa a cincea lansează bomba asupra grupei a șasea, adică asupra locuitorilor din Hiroshima și Nagasaki… A șaptea… Da, stai… aici e ceva!

Dublura mă privea cu multă curiozitate.

— Înțelegi, noi raționăm strict logic și nu ne putem descurca din hățișul de paradoxuri, de întrebări moarte de tipul: „În ce constă sensul vieții?” Și știi de ce? În natură nu există „Om, în general”. Pe Pământ trăiesc oameni diferiți, care au tendințe diferite, adesea contradictorii. Să zicem că un om vrea să trăiască bine. Dar pentru asta inventează arme ucigătoare. Sau o contradicție simplă: un tânăr vrea să devină mare savant, dar n-are chef să-și roadă coatele pe altarul științei — nu e pe placul lui. Și acești oameni diferiți trăiesc în condiții diferite, se găsesc în împrejurări diferite, visează la unele, năzuiesc spre altele, și obțin altele… Iar noi i-am băgat pe toți într-o oală.

— Păi dacă o să trecem la indivizi în parte și vom ține seama de toate amănuntele… Dublura se încruntă, o să ne încurcăm rău de tot!

— Iar tu ai vrea ca totul să fie cât mai simplu, ca la crearea blocurilor de memorie pentru mașina de calcul, da? Dar aici e cu totul altceva.

— Înțeleg că e cu totul altceva. Descoperirea noastră e complexă, ca omul însuși. Nu poți să înlături, să simplifici nimic pentru a lucra mai ușor. Dar ce idei constructive decurg din formidabila ta cugetare că toți oamenii sunt diferiți? Da, chiar așa, constructive, pentru munca practică.

— Pentru muncă… M-da. E greu…

Discuția ajunsese iar într-un punct mort. Jos, lângă casă, mestecenii foșneau în bătaia vântului. Cineva se apropie de bloc fluierând, apoi trânti ușa de la intrare. Dinspre balcon venea răcoarea nopții.

Dublura se uita la bec cu o privire stupidă, lipsită de sens. Mi-am dat dintr-odată seama de ce nu l-am recunoscut imediat atunci când ne-am întâlnit în parcul institutului. În fond, nici un om nu se cunoaște pe sine. Noi nu ne vedem. În fața oglinzii noi ne corectăm mimica, în mod inconștient, după imaginea din oglindă, facem pe interesanții, ne înfrumusețăm. Noi nu ne auzim vocea, pentru că oscilațiile propriului laringe ating timpanele urechii nu numai prin aer, ci și prin intermediul oaselor și mușchilor capului. Noi nu ne vedem dinafară.

De aceea fiecare om, în adâncul sufletului său, se consolează cu gândul că el nu e la fel cu ceilalți, că e deosebit. Cei din jur sunt altceva. În privința lor totul e clar. Dar el însuși e altfel. Are ceva în el… în privința asta nu-l poți duce. El o știe precis. Dar, de fapt, suntem cu toții și deosebiți, și la fel cu toți ceilalți.

Dublura își curăță o unghie, îmi aruncă o privire și, înțelegându-mi gândul, izbucni în râs.

— Și, totuși, până la urmă cum sunt oamenii — diferiți sau identici?

— Și diferiți și identici. Se poate deduce un adevăr obiectiv de aici — desigur, nu din proastele tale maniere. E vorba de producția tehnică a unui nou sistem informațional — Omul. Tehnica produce și alte sisteme: mașini, cărți, dispozitive, aparate… Toate aceste produse au ceva comun, sunt identice, standardizate. În orice carte, dintr-un anumit tiraj, totul este identic, până și greșelile de tipar. Și cu un dispozitiv din aceeași serie lucrurile stau la fel. Și indicatoarele, și scala, și limitele de toleranță, și termenul de garanție sunt aceleași. Deosebirile sunt neînsemnate. Într-o carte textul este ceva mai citeț, decât în alta, un dispozitiv are o zgârietură sau, la temperaturi înalte dă o diferență ceva mai mare decât altul similar.

— … dar în limitele toleranței.

— Bineînțeles. În limba științei noastre se poate spune că volumul informației individuale din fiecare asemenea sistem artificial este neglijabil de mic, în comparație cu volumul de informații comun pentru toate sistemele din clasa respectivă. Dar la om lucrurile nu se prezintă la fel. În oameni este cuprinsă o informație generală (biologică, cunoștințe generale despre lume), dar în fiecare individ, în parte, există o cantitate uriașă de informație personală. Ea nu poate fi trecută cu vederea, neglijată, deoarece fără ea omul nu este om. Înseamnă că individual omul nu corespunde unui standard. Înseamnă că…

— … toate încercările de a găsi pentru om niște „parametri” optimi, cu o toleranță admisă de maximum cinci procente, este o pierdere de timp zadarnică. Perfect! Asta te consolează?

— Nu. Dar e cruda realitate.

— Prin urmare, noi, în munca noastră, nu putem scăpa cu nici un chip de aceste noțiuni groaznice și misterioase cum ar fi sensul vieții, interesele omului, caracterele, dorințele, binele, răul… și poate că… Nici chiar de suflet? Îmi dau demisia.

— N-ai să ți-o dai. La drept vorbind sunt ele chiar atât de misterioase, aceste noțiuni? În definitiv, în viață toți oamenii își dau prea bine seama de felul cum stau lucrurile. Așa, de exemplu, comentează o faptă urâtă și spun: „Știți, asta e o ticăloșie”. Și toată lumea e de acord.

— Toată lumea, afară de ticălos, ceea ce, de fapt, este esențial… El se lovi cu mâinile peste șolduri. Nu, eu nu te înțeleg! Nu-ți ajunge că te-ai ars cu un cuvințel atât de simplu ca „înțelegerea”? Vrei să trasezi sarcina și în ceea ce privește „binele” și „răul”? Mașina nu sesizează subtextul, nu înțelege glumele, rămâne indiferentă față de bine sau rău… De ce râzi?