Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Se așeză la birou, își aranjă lampa cât mai comod, aprinse o țigară și deschise caietul.

(Despre un om de rând care a înfăptuit multe)

„22 mai. Astăzi l-am condus la tren. La restaurantul gării lumea ne privea curioasă. Eram doi bărbați gemeni. Eu m-am simțit stânjenit. Lui nu-i păsa de nimeni și de nimic.

— Îți aduci aminte, cu cincisprezece ani în urmă eu… de fapt, tu, ai plecat să-ți dai examenele la Institutul de fizică și tehnică? Totul era la fel ca și acum: o evadare, o eliberare, un zbor spre necunoscut…

Îmi aminteam. Da, totul fusese la fel. Același ospătar, având întipărită pe fața grasă o expresie de mulțumire cronică, îi servea pe absolvenții clasei a zecea, scăpați din frâu. Pe atunci ni se părea că totul ne stă în față. Așa a și fost. Acum și în urma noastră există destule. Și clipe de bucurie, și perioade cenușii, și unele întâmplări care te fac să-ți fie teamă să te uiți înapoi. Dar mereu ți se pare că partea cea mai frumoasă, că cele mai interesante clipe ale vieții se află încă în fața ta.

Pe atunci am băut din vinul cel mai ieftin. Acum ospătarul ne-a adus o sticlă de coniac de cea mai bună calitate. Am băut câte un păhărel.

În restaurant atmosfera era agitată, zgomotoasă. Lumea mânca și bea în grabă.

— Ia te uită, se învioră dublura mea, o mamă dă de mâncare la doi gemeni! Salut, colegi! O, ce ochișori au… Ce o să iasă din ei, oare? Deocamdată are mama grijă de ei. Au reușit să se mânjească cu griș exact la fel. Dar peste vreo doi ani o să-i ia în primire o altă mamă grijulie — Viața. Unul, să zicem, o să apuce o găină de coadă, o să-i smulgă toate penele. Va fi o primă culegere de impresii irepetabile, întrucât celuilalt n-o să-i mai rămână pene. În schimb celălalt o să se rătăcească în vreun magazin și va plânge îngrozitor. Din nou ceva propriu, individual. După încă un an mama o să-i tragă o săpuneală unuia pentru dulceața pe care n-a mâncat-o el. Din nou diferențieri. Unul va cunoaște prima nedreptate din viața lui, celălalt prima faptă nepedepsită… Oh, mamă, ai grijă de ei! Dacă lucrurile vor merge tot așa, dintr-unul va ieși un ghinionist sperios, iar din celălalt un descurcăreț, căruia i se trece totul cu vederea. O să te saturi de plâns, mamă… Și noi, noi parcă suntem la fel cu acești gemeni.

— Ei, pe noi o chelfăneală primită pe nedrept n-o să ne abată din drum. Suntem la o altă vârstă.

— Să bem pentru asta!

Se anunță plecarea trenului. Am ieșit pe peron. El își dădu drumul la gură:

— Interesant. Cum o să rămână de acum cu zicala aceea implacabilă: „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”? Să admitem că ție „ți-a fost scris” ceva anume, de pildă, o deplasare într-un singur sens în timp și în spațiu, o avansare în serviciu și așa mai departe. Și, deodată, trible-trable-bums! Există doi Krivoșeini. Și ei duc o viață diferită, în orașe diferite. Cum vine treaba asta și ce se alege din programul divin al vieții? Sau dumnezeu l-a scris în două variante? Dar dacă noi o să fim zece? Dacă n-o să vrem — n-o să fim… Poate că domnul dumnezeu, la bătrânețe, a devenit schizofrenic?

Într-un cuvânt, ne prefăceam că trăim niște momente obișnuite. „Cetățeni, verificați dacă biletele celor ce pleacă n-au rămas cumva la dumneavoastră!” Biletele nu rămăseseră la mine. Și trenul l-a dus la Moscova.

Ne-am înțeles să ne scriem unul altuia, în caz de nevoie (pot să fac prinsoare că el nu va simți prea curând o asemenea nevoie) și să ne întâlnim în luna iulie a anului viitor. În acest an vom da asaltul în muncă din două părți: el dinspre biologie, eu dinspre sistemologie. Ehe…

După ce a plecat trenul, mi-am dat seama că o să-mi lipsească. Probabil, din cauză că pentru prima oară mă simțeam alături de un alt om… Ca și cum aș fi fost cu mine însumi, altfel n-am cum să mă exprim. Chiar și între mine și Lena există întotdeauna ceva nerostit până la capăt, neînțeles, pur personal. În timp ce între mine și el… Ei și între voi, într-o lună de viață în comun, s-a mai adunat câte ceva. Amuzantă mai e această mamă grijulie. Viața!

Mă moleșisem din cauza coniacului și, înapoindu-mă de la gară, tot drumul m-am holbat la oameni, la viață. Femeile, cu chipul preocupat, intrau în magazine. Tinerii plimbau, pe motociclete, fete care se lipeau de ei. Lângă chioșcurile de ziare se făceau cozi — dintr-o clipă într-alta trebuia să apară ediția de seară a ziarului local. Chipurile omenești — cât de deosebite sunt unele de altele, cât de ușor de înțeles unele și cât de greu altele! Nu pot să explic cum vine asta, dar despre mulți dintre acești oameni parcă aș ști câte ceva: colțurile gurii, ridurile adânci sau superficiale, cutele de pe gât, gropițele din obraji, maxilarul, ținuta capului și ochii — mai ales ochii! — toate poartă semne ale informației de pe vremea când omul încă nu știa să vorbească. Probabil din timpurile când eram cu toții maimuțe.

Nu e mult de când, pur și simplu, nu observam toate astea. Nu observam, de pildă, că oamenii care stăteau la rând, erau urâți. Banalitatea și lipsa de însemnătate a ceea ce făceau în momentele acelea, teama că marfa nu va ajunge pentru toată lumea, că vreunul mai înfigăreț se va strecura în față, punea pe chipurile lor o amprentă detestabilă. Tot atât de urâți sunt și cei beți, ca și cei ce fac scandal. În schimb, uitați-vă la fata îndrăgostită care râde de gluma tânărului de lângă ea, la mama ce alăptează, la meșterul ce execută o muncă care cere multă migală, la un om bun care se gândește la ceva… Ei sunt frumoși, cu toate coșurile, cutele și ridurile lor.

Niciodată n-am înțeles în ce constă frumusețea animalelor. După părerea mea, frumos poate fi numai omul — și numai atunci când este om.

Un copilaș, dus de mână de mama sa, a rămas cu ochii la mine, ca la o minune, a căzut și a început să urle, supărat pe gravitația pământului. Natural că mama sa i-a dat și ea câteva… Puștiul a suferit degeaba. Ce minune oi mai fi și eu? Sunt doar un bărbat predispus spre îngrășare, adus de spate și cu o fizionomie banală.

Dar, poate, că puștiul are dreptate, poate că sunt, într-adevăr, o minune. Fiecare om e o minune!

Ce știm noi despre oameni? Ce știu eu despre mine însumi? În ecuația numită „viață” oamenii reprezintă ceva ce nu mai trebuie demonstrat. Dar fiecare, operând cu datele inițiale, caută să demonstreze ceva propriu. De pildă, dublura mea. A plecat — faptul e și neașteptat și logic…

Dar, stop! Dacă e vorba să încep, apoi s-o iau de la început.

Îmi vine să râd când mă gândesc… În realitate intențiile mele erau dintre cele mai simple: să fac o disertație. O disertație de candidat în științe este o chestiune hulită și disprețuită de toată lumea. Dar fără ea nu poți să faci în știință nici un pas. Pentru ca să obții independență în munca științifică, e nevoie să treci prin această încercare academică constând din trei examene, trei lucrări publicare și un manuscris voluminos despre „unele probleme ale cercetării unor aspecte”… Altfel nu vei fi recunoscut de către cercetători ca fiind unul de-al lor.

Dar să elaborez ceva mediocru și care miroase de la o poștă a compilație (de pildă, ceva în genul temei pe care mi-a propus-o fostul meu șef, profesorul Voltamperov: „Unele particularități ale proiectării sistemelor de diode ale memoriei”) mi se părea plicticos și-mi făcea silă. Sunt totuși un om viu. Aș vrea să abordez o problemă nerezolvabilă, să mă vâr în sufletul ei, și, cu ajutorul raționamentelor, mașinilor și aparatelor să iscodesc natura. Și să aflu ceea ce încă nimeni n-a știut. Sau să inventez ceva la care nu s-a gândit încă nimeni. Iar atunci când voi susține disertația să mi se pună întrebări la care să fie o plăcere să răspund. După aceea cunoscuții să-mi spună: „Ce mai, ai pocnit-o! Din plin!”