Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Într-un anumit moment, situația era următoarea: până la sfârșitul anului mai rămăseseră trei săptămâni, dar cincizeci de mii de ruble nu aveau încă o destinație precisă, și nu se întrevedea nici o posibilitate de a găsi un dispozitiv de prelucrare…

Ședeam comod în troleibuz și mă frământam.

— Am cumpărat de cincizeci de mii circuite fixe, iar după aceea am constatat că ele nu corespund — am auzit cum povestește indignată o femeie cu scurtă de urson, care ședea în fața mea, adresându-se vecinei. Cum se poate una ca asta?

— Să înnebunești, nu alta, răspunse cealaltă.

— Acum Pșembakov aruncă totul în capul serviciului de aprovizionare. Dar de fapt el a comandat totul!

— Ia te uită!

Cuvintele „cincizeci de mii” și „circuite fixe” mă făcuseră să devin atent.

— Iertați-mă, dar despre ce fel de circuite anume e vorba?

Femeia întoarse spre mine o față atât de frumoasă și de mânioasă, încât m-am fâstâcit.

— De circuite NICI; de trighere! răspunse ea.

— Și cu ce parametrii?

— De joasă tensiune… Iertați-mă, dar de ce vă amestecați în discuția noastră?!

Așa am făcut cunoștință cu inginera Biroului de construcții din vecinătate, Elena Ivanovna Kolomieț. A doua zi inginera Kolomieț i-a lăsat la poartă inginerului principal Krivoșein un bon de intrare la secția sa. „Binefăcătorul meu! Salvatorul meu! a strigat șeful secției Jalbek Balbekovici Pșembakov, și-a desfăcut brațele ca pentru îmbrățișare, când inginera Kolomieț m-a prezentat și i-a explicat că eu aș putea să răscumpăr de la Biroul de construcție blestematele circuite fixe. Dar eu am consimțit să-l copleșesc cu bunătatea mea și să-l salvez pe Jalbek Balbekovici în următoarele condiții: a) toate cele 30.000 de celule vor fi montate pe panouri, conform schiței pe care o anexam; b) legate prin cabluri de alimentare; c) de la fiecare celulă vor trebui să fie trase fire și d) toate acestea urmează să fie predate până la sfârșitul anului.

— Voi aveți o capacitate de producție mai mare, nu vă e greu s-o faceți, am spus eu.

— Pentru aceiași bani?! Dar numai celulele costă cincizeci de mii!

— Da, dar s-a dovedit că ele nu corespund. Țineți seama de asta.

— Ești un speculant și nu un binefăcător, spuse cu tristețe Jalbek și dădu din mână a pagubă. Faceți formele, Elena Ivanovna. O s-o lucrăm ca pe o comandă a noastră. Și, în general, las treaba asta în seama dumneavoastră.

Fie ca Allah să blagoslovească numele tău, Jalbek Pșembakov!

…Până în ziua de azi mă tot gândesc că am cucerit-o pe Lena nu prin calitățile mele, ci datorită faptului că, atunci când toate celulele au fost montate pe panouri și marginile cubului microelectronic deveniseră o împletitură de sârmulițe de diferite culori, la întrebarea ei dezorientată:

— Și cum să le unim acum?

Am răspuns prompt:

— Păi cum doriți! Cele albastre cu cele roșii… și totul să placă ochiului.

Femeile admiră nesăbuința…

Așa s-au petrecut lucrurile. Totuși, după cum se vede, întâmplarea își exercită acțiunea ei…

(Oh, se pare că datorită acestor fapte, am început să mă ploconesc în fața întâmplării! Fanatismul celui de curând convertit… înainte vreme, dacă e să vorbim cinstit, eram un adevărat tolomac. Propovăduiam smerenia față de întâmplarea „nefericită” (chipurile n-ai ce să-i faci) și disprețul față de întâmplarea „fericită” scăpătă din mână. (Ei și, ducă-se…) În spatele unor astfel de atitudini, dacă te gândești mai bine, se ascund întotdeauna lenea noastră sufletească și neîndemânarea. Acum însă am început să înțeleg importanta însușire a întâmplării, indiferent că e vorba de viață sau de știință. N-o poți cuceri doar cu rațiunea. Preocuparea față de întâmplare cere din partea omului rapiditate și tenacitate în gândire, spirit de inițiativă, hotărâre în a reface, în orice clipă, propriile planuri. Dar a te ploconi în fața ei este tot atât de stupid ca și a o disprețui. Întâmplarea nu este nici dușman, nici prieten, nici dumnezeu și nici diavol. Ea este întâmplare, un fapt neașteptat și cu asta am spus totul. A pune stăpânire pe ea sau a o scăpa din mână depinde de om. Iar cei ce cred în noroc și în soartă n-au decât să cumpere bilete de loterie!)

— Totuși „Laboratorul cercetării informației întâmplătoare” este o denumire odioasă, a spus Arkadi Arkadievici, semnând decizia de înființare a laboratorului și numirea inginerului principal Krivoșein ca șef al acestuia, cu toate răspunderile materiale contra incendiilor și de altă natură care decurg de aici. Să nu furnizăm material pentru anecdote și ironii. Să-i dăm un nume mai cuminte, să-i zicem „Laboratorul noilor sisteme”. Apoi vom mai vedea.

Asta însemna că elaborarea disertației rămânea, în continuare, pentru mine „problema nr. 1”. Și această problemă n-a fost rezolvată de mine nici până în ziua de azi”.

„Bineînțeles că eu îmi făuream visuri, ca munca să mi se pară mai amuzantă. Și cum să nu visezi, când creierul numărul unu în cibernetică, doctorul în neurofiziologie Walter Ross Ashby emite idei — una mai captivantă decât alta! Procesele întâmplătoare ca izvor al dezvoltării și pieirii oricăror sisteme… Accentuarea aptitudinilor intelectuale ale oamenilor și mașinilor pe calea separării, în cadrul unor exprimări întâmplătoare, a gândurilor prețioase de absurdități și reziduuri… Și, în sfârșit, zgomotul ca materie primă pentru prelucrarea informației — da, da, acel „zgomot alb”, acele perturbații supărătoare, pentru a căror înlăturare din circuitele cu semiconductori am irosit mulți ani de muncă și multe idei!

Dacă am sta să ne gândim bine, întemeietorul acestui curent ar trebui considerat nu doctorul W. R. Ashby, ci acel regizor, astăzi uitat, al Teatrului Mare din Moscova, primul care (pentru crearea vuietului amenințător al poporului în „Boris Godunov”) a poruncit fiecărui figurant să repete pe scenă adresa de acasă și numărul de telefon. Numai că Ashby a propus rezolvarea unei probleme inverse. Luăm zgomotul — zgomotul valurilor, șuieratul prafului de cărbune dintr-un microfon sub tensiune, orice zgomot — și-l captăm într-un anume dispozitiv. Din haosul de zgomote separăm cele mai puternice „pocnituri” — obținând astfel o succesiune de impulsuri. Succesiunea impulsurilor se transpune în numere: de pildă, în numerele cuvintelor din dicționarul pentru traducerea la mașină. Din mai multe cuvinte se formează fraze. E adevărat, deocamdată tot felul de fraze: false, adevărate, abracadabrante — „materie primă” informațională. Dar în etajul următor al dispozitivului se întâlnesc două torente de informații: cele cunoscute oamenilor și această „materie primă”. Urmează apoi operațiuni de comparare, de coincidență și necoincidență — și tot ce este absurd, lipsit de sens se filtrează, ceea ce este banal se înlătură. Și se scot la iveală idei noi, descoperiri și invenții care n-au fost încă făcute, opere ale unor poeți și prozatori ce nu s-au creat încă, păreri ale filosofilor viitorului… Uff! Mașina-care-gândește!

E adevărat, respectabilul doctor n-a explicat cum se face această minune. Ideea lui este concretizată deocamdată numai în pătrățele unite prin niște săgeți pe o foaie de hârtie. În general, întrebarea „cum se face?” nu e la loc de cinste la gânditorii academicieni. „Dacă facem abstracție de dificultățile realizării tehnice, în principiu, ne putem reprezenta”… Dar cum să faci abstracție de aceste dificultăți?