Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— … Și de aceea luarea în stăpânire a metabolismului din propriul organism se poate prelungi timp de milioane de ani?

— Mă tem că va fi nevoie chiar de zeci de milioane, oftă Vano Alexandrovici. Noi, mamiferele, suntem locuitori foarte tineri ai Pământului. Treizeci de milioane de ani, este asta o vârstă? Avem totul înaintea noastră.

— N-o să avem nimic, Vano Alexandrovici! explodă Krivoșein. Mediul actual se schimbă de la an la an. Cum de mai poate fi vorba atunci de „repetare” timp de milioane de ani, de repetare a celor trăite? Omul a părăsit calea evoluției naturale. În continuare trebuie să raționăm singuri.

— Asta și facem.

— Cum? Descoperind tot felul de pilule, prafuri, supozitoare antihemoroidale, clisme și regimuri la pat! Sunteți încredințat că prin asta îmbunătățim neamul omenesc? Poate că, dimpotrivă, îl alterăm?

— Nu încerc de loc să te conving să te ocupi de „pilule” și „prafuri”, dacă așa îți convine să numești dumneata noile antibiotice ce se elaborează la catedră. Trăsăturile profesorului Androsiașvili deveniră reci și arogante. Vrei să te ocupi de o altă problemă, mă rog, n-ai decât. Dar e dreptul și datoria mea să-ți explic caracterul ireal și irațional al alegerii unei astfel de teme pentru lucrarea de aspirantură și pentru viitoarea disertație.

El se ridică și scutură mucurile din scrumieră în coșul de hârtie.

— Iertați-mă, Vano Alexandrovici, eu n-am vrut de loc să vă mâhnesc. Krivoșein se ridică și el, dându-și seama că discuția s-a terminat, și că s-a terminat prost. Dar… Vano Alexandrovici, doar există fapte…

— Ce fapte?

— Ei, să zicem rănile lui Cristos”, care apăreau la fanaticii din evul mediu în acele locuri ale palmelor și picioarelor în care, după părerea lor, i s-au bătut cuiele lui Cristos. Sau „arsurile prin sugestie”, când un om impresionabil este atins cu un creion și i se spune că a fost atins cu o țigară aprinsă… În aceste cazuri dirijarea metabolismului se face fără „repetare”, ce ziceți?

— Ascultă, dumneata, aspirant impertinent, vorbi Androsiașvili uitându-se țintă la Krivoșein, câte ivăre de fereastră poți să înghiți dintr-odată?

— Mm-m… Krivoșein își țugui buzele stupefiat. Mă tem că nici unul. Dar dumneavoastră?

— Nici eu. În schimb pacientul meu, de pe vremea când lucram în Clinica de psihiatrie „Pavlov”, a înghițit fără să-i dăuneze prea mult — amintindu-și totul, profesorul își lăsă capul pe spate — „ivăre de fereastră — cinci, lingurițe de ceai din aluminiu — douăsprezece, linguri de masă — trei, sticlă pisată — două sute patruzeci de grame, foarfeci chirurgicale mici — două pereche, furculițe — una, cuie diferite — patru sute de grame…” Ia seama, eu nu-ți citez aici procesul-verbal de autopsie, ci istoricul bolii, pentru că eu însumi am făcut rezecția stomacului. Pacientul era vindecat de mania sinuciderii și probabil că trăiește până în ziua de azi. Așa că — profesorul îl privi pe Krivoșein de la înălțimea erudiției sale — în problemele științifice e mai bine să nu ne orientăm nici după fanaticii religioși, nici după psihopații laici… Nu, nu! și el își ridică brațele citind în ochii lui Krivoșein că e gata de a riposta. Destul, să nu ne mai contrazicem. Încearcă, îndrăznește, n-am să-ți pun piedici. Nu mă îndoiesc că ai să încerci neapărat să reglezi metabolismul cu cine știe ce mașini, prin metode electronice…

Vano Alexandrovici se uită la aspirant obosit și îngândurat, apoi zâmbi.

— Să prinzi pasărea-de-foc cu mâinile goale — ce poate fi mai frumos! Apoi, și țelul e sfânt: un om fără boli, fără bătrânețe — pentru că, în fond, și bătrânețea survine tot din cauza tulburărilor metabolismului… Cu vreo douăzeci de ani în urmă, probabil că și eu m-aș fi lăsat cucerit de această idee. Dar acum… acum trebuie să fac ceea ce se poate face în mod sigur. Chiar dacă nu e vorba decât de pilule…

Krivoșein coti în strada care ducea către Institutul de sistemologie și fu cât pe-aci să se ciocnească cu un bărbat înalt, îmbrăcat cu un fulgarin cam călduros pentru anotimpul acela. Din cauza surprizei, amândoi s-au fâstâcit. Krivoșein făcu un pas spre stânga, pentru ca celălalt să poată trece, în timp ce acesta se dădu spre dreapta. Pe urmă amândoi, cedând locul unul altuia, o luară în direcții opuse. Bărbatul în fulgarin îl privise cu uimire pe Krivoșein.

— Vă rog să mă scuzați, murmurase el, apoi trecu mai departe.

Strada era pustie și Krivoșein auzi în curând pași în urma sa. Întoarse capul. Omul cu fulgarin se ținea pe urmele lui la o oarecare distanță. „Al naibii Onisimov! se înveseli aspirantul. A pus un detectiv pe urmele mele! Perseverent om!” Ca să se convingă, grăbi, pașii. De îndată îl auzi și pe celălalt grăbindu-se. „Ah, lua l-ar gaia! Asta ar mai lipsi acum, să încerc să-mi șterg urmele”. Krivoșein păși din nou liniștit, legănându-se ușor. Și deși avea o senzație neplăcut în spate, gândurile îl copleșiră din nou.

„Înseamnă că Valea a mai făcut o experiență, sau poate chiar mai multe? Se pare că a avut un eșec. Cadavrul transformat în schelet… Dar de ce a început miliția să se amestece în treburile lui? Unde o fi acum? Probabil că Valea al nostru a întins-o cu motocicleta, cât mai departe, până când se liniștesc spiritele. Dar poate că totuși e la laborator?”

Krivoșein se apropie de poarta monumentală a institutului cu ornamentațiile ei de fier forjat. Stâlpii dreptunghiulari din piatră ai porții erau atât de voluminoși, încât în cel din stânga încăpea ușor biroul de informații, iar în cel din dreapta se afla culoarul de trecere. Deschise ușa. Bătrânul Vahterâci, străvechiul păzitor al științei, moțăia în spatele biroului.

— Bună seara! îl salută Krivoșein.

— Bună seara, Valentin Vasilievici! răspunse Vahterâci, fără vreo intenție de a-i controla permisul. Cei de la control se obișnuiseră cu vizitele la orice oră din zi sau noapte ale șefului laboratorului noilor sisteme.

După ce intră în parc, Krivoșein, privi în urma sa. Lunganul cu fulgarin se învârtea în preajma porții. „Asta e, mititelule, gândi Krivoșein satisfăcut. Sistemul permiselor se justifică întrutotul”.

Ferestrele clădirii nu erau luminate. Lângă ușă, în întuneric, se zărea vârful roșu al unei țigări. Krivoșein se așeză sub copaci, se uită atent într-acolo și desluși pe fondul cerului înstelat un chipiu de uniformă. „Nu, pentru astăzi mi-am luat porția de miliție. Îmi ajunge. Trebuie să mă duc acasă” își spuse el, apoi râse și o porni „acasă la el”.

O luă în direcția porții, dar își aduse aminte de omul cu fulgarin și se opri locului. „Eh, asta n-ar fi conform regulilor, ca cel urmărit să vină în întâmpinarea urmăritorului. Lasă-l să mai muncească”. Krivoșein o apucă spre capătul opus al parcului, acolo unde ramurile bătrânului stejar se aplecau peste lănciile de fontă ale gardului. De pe o cracă sări pe trotuar și o porni spre cartierul academicienilor.

„Totuși, ce i s-o fi întâmplat? Și cine o fi acest tânăr care m-a întâmpinat la aeroport? M-a derutat telegrama. L-am luat drept Valentin! De fapt seamănă, și încă foarte mult. Nu cumva?… E clar că Valea n-a stat anul ăsta cu brațele încrucișate. Păcat că n-am corespondat. Oameni meschini, ah, ce meschini am fost. Fiecare s-a străduit să demonstreze că se va descurca fără celălalt, urmărind să-l uimească după un an, la reîntâlnire, cu rezultatele obținute! Obținute de el! Păi sigur, forma superioară de proprietate… Uite că am uimit pe dracu! Datorită meschinăriei compromitem o cauză măreață. Prin meschinărie, nesăbuință, frică… Nu trebuia s-o luăm razna în direcții diferite, ci chiar de la început să atragem alături de noi oameni valoroși, adevărați, ca Vano Alexandrovici, de pildă. Da, dar pe atunci nu-l cunoșteam, iar acum, cum să încerc să-l atrag, când trece ca o vijelie pe lângă mine și mă privește ca pe un diavol…”