Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Stop, știu ce urmează! țipă Androsiașvili cucerit. Marțienii! Nu, mai bine să nu fie marțieni — pentru că, uite, acuși o să se ajungă și pe Marte, și s-ar putea verifica! — ci, să spunem locuitorii unei planete ce a existat odată între Marte și Jupiter și care s-a dezagregat în asteroizi. Acolo trăiau ființe cu organizare superioară. Ele aveau un mediu artificial variat și știau să-și dirijeze organismul pentru a se adapta la acest mediu. Și acești locuitori, presimțind că planeta lor natală se va dezagrega dintr-o clipă într-alta, s-au mutat pe Pământ…

— E posibil ca lucrurile să se fi petrecut și așa, aprobă Krivoșein imperturbabil. În orice caz, trebuie să presupunem că omul a avut strămoși cu organizare superioară, indiferent de unde au provenit aceștia. Și ei s-au sălbăticit, nimerind într-un mediu primitiv și sălbatic, cu condiții de viață grele, în era cainozoică. Arșița, jungla, mlaștinile, fiarele sălbatice — și nici un fel de confort. Viața s-a simplificat, reducându-se la lupta pentru existență, și toată subtilitatea nervoasă s-a dovedit a fi inutilă. Și-așa am pierdut, de-a lungul multor generații, totul: de la scriere până la priceperea de a ne dirija metabolismul… Credeți-mă, Vano Alexandrovici, dacă izolăm azi un orășean în junglă, cu el se va întâmpla același lucru!

— Impresionant! Androsiașvili plescăi satisfăcut din buze. Și celulele în plus din creier au rămas în organism la fel ca apendicele sau părul de la subsuori? Acum înțeleg de ce bunul meu prieten, profesorul Valerno, denumește fantasticul „desfrâu intelectual”.

— Dar de ce? Nu văd legătura…

— Păi pentru că el înlocuiește raționamentele lucide printr-un joc spectaculos al imaginației!

— Ei, asta-i prea de tot, se înfurie Krivoșein. La noi în sistemologie ipotezele de lucru nu se combat cu ajutorul referirilor la părerile cunoscuților. Oricare e acceptabilă, dacă se dovedește rodnică.

— Iar la noi în biologie, tovarășe aspirant, începu deodată să urle Androsiașvili, cu ochii ieșiți din orbite, la noi în biologie, dragul meu, sunt admisibile doar ideile care se bazează pe o abordare materialistă lucidă! Și nu pe țăndările unei planete fantastice! Noi avem de-a face cu un fenomen mai important decât tehnica — cu viața! Și întrucât dumneata te afli acum nu „la voi”, ci „la noi”, te sfătuiesc să nu uiți acest lucru! Orice diletant… pff! Profesorul se calmă și adoptă un ton mai pașnic. În regulă, să considerăm că fiecare dintre noi a spart câte o farfurie. Și acum să vorbim serios. De ce, exprimându-mă delicat, e îndoielnică ipoteza dumitale? În primul rând, despre celulele „inactive” ale creierului. Această definiție din arsenalul tehnic nu este aplicabilă în biologie. Celulele trăiesc. Prin urmare ele sunt funcționale. În al doilea rând, de ce să nu presupunem că aceste miliarde de celule din creier s-au format tocmai ca o rezervă? În definitiv, organismul acumulează și grăsime de rezervă, nu?

Vano Alexandrovici se ridică și-l privi pe Krivoșein de sus în jos.

— Scumpe tovarășe aspirant, mă pricep și eu puțin la tehnică. Orice ai zice sunt, totuși, student la cursul seral al Institutului de electronică din Moscova! Și știu, că la voi… hm! la voi în sistemotehnică există noțiunea sau problema siguranței în funcționare. Siguranța funcționării sistemelor electronice se realizează cu ajutorul rezervei de piese, celule și chiar blocuri. Și atunci de ce să nu admitem că natura a creat și la om aceeași rezervă pentru o activitate sigură a creierului? Pentru că celulele nervoase nu se refac, o știm doar.

— Prea e mare rezerva! spuse aspirantul, clătinând din cap. Un om obișnuit se mulțumește cu un milion de celule din miliardele existente.

— La oamenii talentați lucrează zeci de milioane de celule! Iar la cei geniali… de fapt, la ei n-a măsurat încă nimeni… poate chiar și sute de milioane. Poate că creierul fiecăruia dintre noi are, ca să zic așa, o rezervă pentru activitate genială? Sunt înclinat să cred că tocmai genialitatea, și nu mediocritatea, reprezintă starea naturală a omului.

— Frumos spus, Vano Alexandrovici.

— O, dar văd că ești rău… Oricum, aceste obiecții au aceeași valoare ca și ipotezele dumitale despre marțienii sălbăticiți. Pff! Și dacă ținem seama că eu sunt conducătorul dumitale, iar dumneata doar aspirant, atunci ele au chiar o valoare mai mare! Profesorul se așeză în fotoliu. Dar să ne întoarcem la problema fundamentală: de ce nu stăpânește omul zilelor noastre sistemul vegetativ și metabolismul din propriul său organism? Știi de ce? Pentru că situația încă nu o cere.

— Ia te uită!

— Da. Mediul instruiește organismul omenesc printr-o singură metodă: „repetarea”. Știi doar că pentru formarea unui reflex condiționat trebuie să se repete de nenumărate ori situația în care acționează aceiași excitanți. Așa se naște experiența de viață. Dar pentru a se forma experiența ereditară, din reflexe necondiționate, generațiile trebuie să „repete” timp de milenii… Ai vorbit foarte bine despre informația biologică din organism, neexprimată prin cuvinte. Reflexele condiționate și necondiționate reprezintă tocmai această informație. Iar reflexele se află — e adevărat într-o măsură limitată — sub puterea conștiinței omului. Atunci când aprinzi o țigară, nu stabilești mintal, de la început până la sfârșit, care anume mușchi și cât trebuie să se contracte, după cum nu evoci în creier întregul proces chimic al contracției musculare… Conștiința dă comandă: aprinde o țigară! Mai departe lucrează reflexele — atât cele specifice, căpătate de dumneata ca urmare a faptului că abuzezi de acest detestabil obicei — înmoi țigara între degete, tragi fumul în piept… cât și cele comune, transmise de strămoșii îndepărtați: apuci, respiri și așa mai departe…

Vano Alexandrovici — pentru a ilustra cele spuse sau din necesitate, nu se știe — aprinse o țigară și trimise fumul în sus.

— Vreau să spun că, la om, conștientul dirijează atunci când are ce dirija. În partea operativă a organismului, acțiunea finală, după cum a remarcat încă Secenov, este mișcarea musculară… Îți amintești, nu? Androsiașvili se lăsă adânc în fotoliu și cită cu satisfacție: „Dacă un copil râde la vederea unei jucării, dacă Garibaldi zâmbește când e izgonit pentru dragostea sa excesivă de patrie, dacă tânăra fată tresare la primul ei gând de iubire, dacă Newton creează legi universale și le așterne pe hârtie — în toate actul final îl constituie mișcarea musculară…” Ah, ce minunat scria Ivan Mihailovici! Deci în această parte operativă conștientul are ce dirija, are ce alege, din nenumăratele milioane de reflexe condiționate și necondiționate, pentru fiecare situație deosebită, în afara șablonului. Iar în partea constructivă, unde activează marea chimie a organismului, conștientul n-are ce comanda. Hai, gândește-te singur, ce reflexe condiționate sunt legate la om cu metabolismul?

— Să beau sau să nu beau, puneți-mi mai mult hrean, nu pot să sufăr carnea de porc, fumatul și… Krivoșein se poticni. Ei, hai să mai zicem îmbăiatul, spălatul pe dinți…

— Se pot numi încă vreo zece, aprobă din cap profesorul, dar toate sunt niște reflexe superficiale, pe jumătate chimice, pe jumătate musculare. Iar mai adânc, în organism, reflexele necondiționate sunt legate atât de univoc, încât n-ai ce dirija: dispare oxigenul din sânge — respiri, n-ai carburant suficient pentru mușchi — mănânci, ai eliminat apa — bei, te-ai intoxicat cu substanțe dăunătoare organismului — te îmbolnăvești sau mori. Alternative nu există… Și doar nu se poate spune că viața nu i-a învățat pe oameni ce înseamnă reacțiile metabolice, dimpotrivă, i-a învățat cu brutalitate. Prin epidemii — ce bine ar fi să te lămurești cu ajutorul conștientului și al reflexelor ce bacili îți sunt fatali, și să-i distrugi în organism ca pe niște ploșnițe! Prin foamete — să poți hiberna, ca ursul, nu să te usuci de foame și să mori! Prin răni și schilodiri în tot felul de lupte — să-ți poți regenera brațul smuls sau ochiul scos! Dar e puțin… Tot secretul constă în rapiditatea acțiunii. Reacțiile musculare se petrec în zecimi sau sutimi de secundă, iar cea mai rapidă dintre reacțiile metabolice — secretarea adrenalinei în sânge de către glanda suprarenală — durează secunde. Iar secretarea anumitor hormoni se face simțită doar după ani de zile sau chiar o singură dată în întreaga viață. Așa că, și aici el zâmbi subtil, aceste cunoștințe nu au fost pierdute de organism, ci n-au fost încă însușite. E foarte greu pentru om să „repete” o asemenea lecție…