Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Vezi. Dumneata ai să te întorci la sistemologia dumitale, iar eu o să am belele cu rectoratul că n-am crescut un cadru științific. Pff, te iau! conchise Androsiașvili pe neașteptate. Se apropie de Krivoșein. Numai că va trebui să înveți, să urmezi cursul complet de științe biologice. Altfel nu o să descoperi nici un fel de posibilități la om, mă înțelegi?

— Desigur! Krivoșein dădu bucuros din cap. De aceea am și venit aici.

Profesorul îl privi, cântărindu-l parcă, apoi îl apucă de braț și-l trase mai aproape.

— Am să-ți dezvălui un secret. Și eu învăț. La cursul seral al facultății de tehnică electronică. Sunt în anul III. Asist la cursuri, fac lucrările de laborator. Am chiar și două restanțe: la electronica industrială și la fizica cuantică. Vreau și eu să mă lămuresc: ce și cum. Ai să mă ajuți… Numai, pst! Rămâne între noi!

Se înapoiară în biroul lui Onisimov. Matvei Appolonovici începu să se preumble încoace și încolo prin încăpere. Krivoșein se uită la ceas: Era cinci și ceva. Se încruntă, regretând timpul irosit fără nici un rost.

— Deci, asta-i tot, Matvei Appolonovici, alibiul meu e dovedit. Vă rog să-mi restituiți actele. Cred că e timpul să ne despărțim.

— Nu, aveți răbdare! Onisimov măsura camera în lung și în lat, furios și dezorientat.

Matvei Appolonovici, după cum s-a mai amintit, era un anchetator cu experiență. Își dădea seama că toate întâmplările acestei blestemate afaceri s-au întors împotriva lui. Krivoșein trăiește; prin urmare, moartea lui Krivoșein, constatată și consemnată în procesul-verbal, e o greșeală. El n-a stabilit identitatea celui ce a murit sau a fost ucis în laborator, după cum n-a stabilit nici cauza morții sau modul în care a fost ucis, și n-are nici măcar o vagă idee despre felul în care ar trebui să abordeze această problemă în continuare… Nu cunoaște motivele crimei, ipotezele pe care le-a făurit se duc dracului una după alta, cadavrul nu există! Toate par să demonstreze că, de fapt, ancheta căpitanului Onisimov a fost condusă foarte prost. Matvei Appolonovici încercă să-și adune gândurile. „Academicianul Azarov a identificat cadavrul lui Krivoșein. Profesorul Androsiașvili l-a identificat pe Krivoșein cel viu și a confirmat valabilitatea alibiului acestuia. Înseamnă că, ori unul, ori celălalt, a făcut o depoziție mincinoasă. Cine anume nu e clar. Prin urmare, trebuie interogați amândoi. „Dar… să chem la interogatoriul asemenea oameni, își spuse el, să-i suspectez, ca pe urmă să se constate din nou că am nimerit-o prost! După una ca asta nu mai scap cu fața curată…”

Într-un cuvânt, în clipa aceea Matvei Appolonovici înțelegea clar un singur lucru, că nu trebuie, în nici un caz, să-l scape din mâini pe Krivoșein.

— Nu, aveți răbdare! N-o să aveți prilejul, cetățene Krivoșein, să vă înapoiați la afacerile dumneavoastră tenebroase! Vă închipuiți că, dacă… l-ați machiat pe răposat, apoi ați suprimat cadavrul, n-a mai rămas nici o dovadă? Noi o să mai verificăm cine este acest Androsiașvili și din ce motive vrea să vă scoată basma curată! Probele împotriva dumneavoastră continuă să stea în picioare: amprentele digitale, contactul cu cel fugit, încercarea de a-i remite bani…

Krivoșein, stăpânindu-și enervarea, își scărpină bărbia.

— De fapt, nu prea înțeleg pentru ce mă acuzați: pentru faptul că am fost ucis sau pentru că eu sunt ucigașul?

— O să vă lămurim, cetățene! spuse Onisimov, pierzându-și ultimele rămășițe de stăpânire de sine. O să ne lămurim! În orice caz, nu se poate ca dumneavoastră să nu fi jucat nici un rol în această afacere… Nu se poate!

— Ah, nu se poate? Krivoșein păși către anchetator în timp ce sângele i se urcă în obraji. Vă închipuiți că dacă lucrați la miliție știți ce se poate și ce nu se poate?!

Și deodată chipul lui începu să se transforme cu repeziciune: nasul ieși în afară, deveni mai gros, căpătă o nuanță violacee și se coroie, ochii se măriră și din verzi se făcură negri, părul de deasupra frunții se retrase formând o chelie, și încărunți — deasupra buzei superioare apăru o mustăcioară căruntă, maxilarul se scurtă… Într-un singur minut, în fața anchetatorului zguduit apăru fizionomia de gruzin a profesorului Androsiașvili — cu albul ochilor străbătut de vinișoare sângerii, cu nasul puternic, cu nări fremătând de mânie și obrajii cenușii din cauza bărbii nerase.

— Ce crezi, bre, că dacă lucrezi la miliție știi ce se poate și ce nu se poate întâmpla?!

— Încetați!

Onisimov se retrase spre perete.

— Nu se poate? continuă indignat Krivoșein. Am să vă arăt eu ce „nu se poate!”

Își încheie fraza cu o voce melodioasă de femeie, în timp ce fața sa începu să capete cu iuțeală trăsăturile Elenei Ivanovna Kolomieț: năsucul se făcu drăguț și deveni cârn, obrajii se rotunjiră și se îmbujorară, sprâncenele întunecate se arcuiră fin, ochii căpătară o strălucire cenușie… [1] Aluzie la un personaj cunoscut din literatura poliţistă sovietică, (n.r.).

„Of, dacă intră cineva acum”… îi fulgeră lui Onisimov prin creierul său înfierbântat, și se repezi să încuie ușa.

— Ei, ei! Lăsați chestiile astea! Krivoșein își reluase vechea sa înfățișare, se postă în mijlocul camerei în poziția unui boxer în gardă.

— Păi nu… să vedeți… eu… m-ați înțeles greșit… bâiguia Matvei Appolonovici zăpăcit, retrăgându-se spre masa de lucru. De ce faceți asta?

— Uff… Nu cumva să sunați! Krivoșein, suflând greu, se așeză pe scaun; fața îi lucea de transpirație. Pentru că aș putea să mă transform și în Matvei Appolonovici Onisimov. Vreți?

Nervii lui Onisimov cedară definitiv. Deschise repede sertarul.

— Nu trebuie… Liniștiți-vă… Încetați… Nu trebuie! Poftiți, luați-vă actele!

— Așa e mult mai bine! Krivoșein își luă actele și își ridică sacoșa de jos. Doar v-am explicat cu toată bunăvoința că nu trebuie să vă băgați în această afacere. Dar nu m-ați crezut. Sper că de data asta v-am convins. Vă salut… Maior Pronin 1.

Krivoșein plecă. Matvei Appolonovici rămase într-o stare de prostrație, apoi deveni atent la o bătaie sacadată care se auzea în încăpere. După un timp înțelese că-i clănțăneau dinții. Și mâinile îi tremurau. „Ce-o fi cu mine?” Apucă receptorul telefonului, apoi îl trânti la loc, se lăsă pe scaun și, sleit de puteri, își lipi capul de suprafața răcoroasă a biroului. „La naiba cu așa o muncă”…

Ușa se deschise larg, iar în prag apăru expertul în medicină legală, Zubato, care ținea în mâini o cutie de placaj.

— Ascultă, Matvei, dar ăsta este, într-adevăr, cel mai senzațional caz de criminalistică al secolului. Te felicit! strigă el. Uf, drace, asta zic și eu treabă! Puse cu zgomot lădița pe masă, o deschise și începu să arunce vată pe jos. Mi-a fost adus chiar acum de la atelierul de sculptură… Ia te uită!

Matvei Appolonovici ridică privirea. În fața lui se afla capul lui Krivoșein, executat din plastilină, cu fruntea teșită, un nas gros și cârn, pomeții ieșiți…