Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Nu… Doar știți bine că nu, Valentin Vasilievici. Pentru că el s-a transformat într-un schelet. Nu e bine să faceți o asemenea poznă… Poate fi interpretată foarte prost.

— Într-un schelet?! Krivoșein ridică capul și în ochii lui verzi, cu licăriri căprui, apăru deruta. Cum? Unde?

— Asta s-a întâmplat chiar acolo, la locul faptei — dacă aveți, într-adevăr, nevoie de explicații de la mine — pronunță Onisimov apăsat. Poate că dumneavoastră o să ne explicați mult mai bine tot ce s-a petrecut?

— A fost cadavru, a devenit schelet… bombăni Krivoșein încruntând din sprâncene. Dar… Aha, atunci totul nu e chiar atât de grav! Înseamnă că s-a pierdut vremea degeaba aici… Dar se vede că a comis o greșeală. Ei drăcie, și eu care!.. își veni în fire și se uită precaut la anchetator. Mă încurcați, tovarășe, și nu înțeleg de ce. Cadavrele nu se transformă în schelete așa, de fantezie. Eu mă pricep nițel la treburile astea. Și apoi cum o să dovediți că este cadavrul meu… adică al unui om care seamănă cu mine, dacă cadavrul lipsește? Aici e ceva care nu ține!

— Se poate. Tocmai de aceea și vreau ca dumneavoastră să faceți lumină în această afacere. Pentru că totul s-a petrecut în laboratorul ce v-a fost încredințat…

— Încredințat mie?… Hm… Krivoșein surâse și clătină din cap. Mă tem că n-o să iasă nimic din făcutul luminii. Eu însumi ar trebui să mă lămuresc înainte de toate.

„Și ăsta o să se închidă în el!” oftă în gând cu tristețe Matvei Appolonovici, apoi trase spre el o foaie de hârtie și-și desfăcu stiloul.

— Atunci, haideți s-o luăm în ordine. Vă numiți Krivoșein Valentin Vasilievici?

— Da.

— Vârsta 35 de ani. Naționalitate rusă. Celibatar.

— Exact.

— Locuiți la Dneprovsk, răspundeți în cadrul Institutului de sistemologie de laboratorul noilor sisteme?

— Apoi ce nu-i, nu-i. Eu locuiesc la Moscova și urmez aspirantura la facultatea de biologie a Universității de Stat. Poftim! Krivoșein îi întinse peste birou buletinul de identitate și o legitimație.

Actele erau destul de uzate. Totul — chiar și viza de flotant în Moscova, pe timp de trei ani — corespundea celor spuse.

— E clar. Onisimov le vârî în sertarul biroului. Ia te uită, dar repede se mai face totul la Moscova! într-o singură zi.

— Adică… cum, ce vreți să spuneți?! Krivoșein își înălță privirile, ridicând totodată sprânceana dreaptă în semn de protest.

— Actele astea ale dumneavoastră sunt false, asta e. Tot așa de false ca și cele ale complicelui dumneavoastră, căruia ați încercat să-i dați bani la aeroport… Vreți să vă asigurați un alibi? V-ați ostenit degeaba. O să verificăm și ce va fi mai departe o să vedem.

— Păi verificați!

— O să verificăm. Unde lucrați la Universitate? Cine este conducătorul dumneavoastră de lucrări?

— Profesorul Androsiașvili Vano Alexandrovici, șeful catedrei de fiziologie generală, membru corespondent al Academiei de științe.

— E clar. Anchetatorul formă un număr. Ofițerul de serviciu? Aici Onisimov. Luați urgent legătura cu Moscova. Să-l aducă repede la videofonul operativ pe… Notați: Vano Alexandrovici Androsiașvili, profesor, șeful catedrei de fiziologie la facultate. Repede! Apoi se uită triumfător la Krivoșein.

— Videofonul operativ este un lucru admirabil! exclamă acesta. Văd că și tehnica anchetării ajunge până la granița fantasticului. Și o să avem repede legătura?

— Când o s-o avem, o s-o avem! Nu vă grăbiți. Mai avem multe de discutat… Totuși, siguranța cu care se comporta Krivoșein, atitudinea lui l-au cam impresionat pe Matvei Appolonovici. Fu cuprins de îndoieli: „Și dacă, într-adevăr, e o coincidență absurdă? Trebuie să mai verific câte ceva?” Spuneți-mi, o cunoașteți pe Elena Ivanovna Kolomieț?

Fața lui Krivoșein își pierdu expresia lipsită de grijă. Deveni atent și-i aruncă lui Onisimov o privire posomorâtă și scrutătoare.

— Da. De ce?

— Îndeaproape?

— Hm, da!

— Din ce motive v-ați despărțit?

— Scuzați-mă, dragă tovarășe anchetator, dar asta nu vă privește absolut de loc! În glasul lui Krivoșein se simțea furia. Eu n-am să permit nici lui dumnezeu, nici diavolului, nici miliției să se bage în treburile mele personale!

— E clar, dădu din cap Onisimov, păstrându-și sângele rece. „El e! N-are cum s-o întoarcă. E el. Atunci de ce ascunde faptele, pe ce mizează?” Bine, am să vă pun o întrebare mai ușoară: cine este Adam?

— Adam? Primul om de pe pământ. Dar de ce?

— A sunat ieri la institut… acest prim om. S-a interesat unde sunteți; voia să vă vadă.

Krivoșein dădu din umeri cu indiferență.

— Dar cine e omul care v-a întâmpinat la aeroport?

— Și pe care, fără prea mult umor, l-ați numit complicele meu? Acest om… Krivoșein căzu pe gânduri, își ridică și coborî sprâncenele. Mă tem că nu este cel care am crezut eu că este.

— Și mie mi se pare că nu e acela! se învioră Onisimov. Cu siguranță că nu el și atunci cine e?

— Nu știu…

— Iar o luăm de la început! țipă Matvei Appolonovici cu o voce plângăreață și trânti stiloul. Nu mai încurcați lucrurile, tovarășe Krivoșein, nu e cinstit! Doar îi dădeați bani; patruzeci de ruble, în hârtii de câte zece. Cum adică, nu știați cui îi dați banii?

În clipa aceea intră în birou un bărbat tânăr, în halat alb, puse pe masă un formular și, aruncându-i o privire plină de curiozitate lui Krivoșein, se îndepărtă. Onisimov cercetă formularul care comunica concluziile analizei amprentelor digitale ale celui reținut. Când ridică ochii spre Krivoșein, în ei licărea un zâmbet de compătimire și de triumf totodată.

— De fapt, cam asta e tot. Putem să nu mai așteptăm confruntarea cu profesorul din Moscova. De altfel, probabil nici nu va mai avea loc… Amprentele dumneavoastră digitale, tovarășe Krivoșein, coincid întru totul cu amprentele luate de mine la locul crimei. Vă rog să vă convingeți personal! Îi întinse peste masă formularul și lupa. Așa că, haideți să terminăm jocul. Și să știți — glasul lui Onisimov deveni sever — manevra dumneavoastră cu zborul la Moscova și cu actele false vă îngreunează situația… Pentru încercarea premeditată de a induce în eroare organele de anchetă, tribunalul adaugă între trei și opt ani.

Krivoșein, îngândurat, cu buza inferioară răsfrântă, studia formularul.

— Spuneți-mi, și el ridică ochii către anchetator, de ce n-ați admite că există doi oameni cu amprente identice?

— De ce?! Păi pentru că în o sută de ani de la utilizarea acestei metode în criminalistică, una ca asta nu s-a întâmplat niciodată.

— Ei, multe nu s-au mai întâmplat sau n-au mai existat… N-au existat nici sputnici, nici bombe cu hidrogen, nici mașini electronice de calcul, iar acum există.

— Ce legătură au sputnicii cu toate astea? Matvei Appolonovici ridică din umeri. Sputnicii sunt sputnici, iar amprentele digitale sunt amprente digitale, o dovadă de necontestat în justiție. Acum o să vorbiți, în sfârșit?

Krivoșein îl privi cam îngândurat pe anchetator, apoi îi zâmbi blând.

— Cum vă cheamă, tovarășe anchetator?

— Mă numesc Matvei Appolonovici Onisimov. Dar de ce mă întrebați?

— Știți ce-i, Matvei Appolonovici, lăsați baltă această afacere.

— Adică cum s-o las baltă?

— Foarte simplu, închideți dosarul. Cum se formulează asta la dumneavoastră: „din lipsă de probe” sau „din lipsa obiectului crimei”. Și „predat la arhivă pe data de cutare”…