Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Deodată picioarele sale parcă rămăseseră lipite de asfalt. Din direcția opusă venea spre el, cu pași largi, un tânăr cu rucsac și un impermeabil pe braț. „Adam?!” Viktor Kraveț simți că-l trec fiori reci. Inima începu să-i bată cu putere de parcă niște remușcări reînviate și nu un om s-ar fi apropiat de el. Privirea lui Adam era îngândurată și rea, colțurile gurii lăsate amenințător. „O să mă descopere îndată și o să mă recunoască…” Viktor Kraveț se uită în altă parte ca să nu se trădeze, dar până la urmă învinse curiozitatea. Îl privi drept în ochi. Nu, Adam nu mai semăna acum cu un „sclav”. Era un om plin de încredere în el, sigur pe sine, puternic, hotărât… își aduse aminte de un cap ciufulit, pe fondul tapetelor în penumbră, de ochii larg deschiși și plini de ură, de greutatea de fontă, de cinci kilograme, ridicată deasupra capului său.

Noul venit trecu mai departe. „Sigur, cum să mă recunoască! Viktor Kraveț răsuflă ușurat. Dar de ce s-o fi întors? Ce o fi vrând?”

Îl urmări pe tânărul care se îndepărta în mulțime. „Ce-ar fi să-l ajung, să-i povestesc cele întâmplate? Oricum mi-ar putea fi de folos… Dar nu. Cine știe de ce o fi venit! îl cuprinse din nou disperarea. Uite unde ne-au adus munca și experiențele noastre. La naiba! Ne ferim unul de altul! Ia stai… Dar mai există și o altă posibilitate! Oare nu m-ar putea ajuta?” Viktor Kraveț își mușcă buza, chibzuind cu încordare.

Adam se pierduse prin mulțime!

„Ei, gata cu frământările! Viktor Kraveț scutură din cap. Aici nu e vorba numai de munca mea. N-am voie să fug. Trebuie să salvez totul…”

Scoase din buzunar mărunțișul, îl mai numără o dată, înghiți în sec și intră în clădirea Poștei. Banii îi ajunseră exact pentru o telegramă scurtă: „Universitatea de stat, Moscova, facultatea de biologie, Krivoșein. Vino imediat. Avion. Valentin”.

După ce expedie telegrama Viktor Kraveț ieși pe bulevard și ajungând la colț, o coti pe strada care ducea spre Institutul de sistemologie. După ce făcu câțiva pași se uită în urma sa să vadă dacă nu cumva e urmărit. Strada era pustie. Numai de pe clădirea magazinului universal îl privea o femeie splendidă, cu un carnet CEC în mână, luminată de literele de un metru, de culoare roz: „Păstrați banii la CEC”. Ochii femeii promiteau să-i iubească pe cei care îi vor urma sfatul.

Deasupra ghișeului administratorului din Casa colhoznicului se afla un anunț:

„Taxa pentru o persoană: 60 kopeici.

Taxa pentru un cal: 1 rublă și 30 de kopeici”.

Tânărul care sosise de la Vladivostok oftă și întinse prin geamlâc buletinul de identitate.

— Vă rog, un bilet de șaizeci…

A doua zi, dimineața, ofițerul de serviciu al miliției orășenești îi înmână anchetatorului Onisimov raportul milițianului care păzea laboratorul sigilat. În raport se spunea că noaptea — aproximativ între orele unu și două — un bărbat necunoscut, într-o cămașă de culoare deschisă, a încercat să pătrundă în laborator prin fereastră. Somația milițianului l-a speriat. Necunoscutul a sărit de pe pervazul ferestrei și a dispărut în parc…

— E clar! Matvei Appolonovici își frecă mâinile cu satisfacție. Se învârti în jurul focului…

Cu o zi înainte trimisese citație cetățeanului Azarov și cetățenei Kolomieț. Bineînțeles că Matvei Appolonovici nici nu spera măcar că academicianul Azarov avea să se prezinte la biroul său. Dar în caz de ceva, dovada de expediere a citației i-ar fi fost de folos ca act justificativ. Elena Ivanovna Kolomieț, ingineră la biroul de construcții aflat în vecinătatea Institutului de sistemologie, sosi la ora zece fix.

Când intră în birou, anchetatorul înțelese imediat care fusese semnificația gestului cu mâna și a plescăitului din buze ale lui Hilobok. În fața lui se afla o femeie extrem de frumoasă. „Ia te uită ce nostimă el” remarcă Onisimov. Luate în parte, fiecare trăsătură a chipului Elenei Ivanovna era obișnuită: părul brun, nasul puțin cârn, ovalul feței, ca orice oval… Dar toate la un loc creau acea impresie de armonie, care nu-ți mai permitea să analizezi, ci doar să admiri și să te minunezi de marele simț al măsurii pe care-l are natura.

Matvei Appolonovici își aminti înfățișarea răposatului Krivoșein și simți că îl cuprinde indignarea. „Într-adevăr, nu se potriveau unul cu altul, avea dreptate Hilobok. Ce o fi găsit la el? Căuta un om serios sau un soț cu venituri mari?” Ca majoritatea bărbaților, cărora înfățișarea și vârsta nu le mai lasă nici o speranță în succese amoroase, Onisimov nu avea o părere prea bună despre femeile frumoase.

— Vă rog să luați loc. Vă este cunoscut numele lui Krivoșein Valentin Vasilievici…

— Da, răspunse ea cu o voce cântată.

— … și al lui Kraveț Viktor Vitalievici?

— Vitea? Da. Elena Ivanovna zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați. N-am știut că-l cheamă și Vitalievici. Dar despre ce e vorba?

— Ce-mi puteți spune despre relațiile dintre Krivoșein și Kraveț?

— Păi, cum să vă spun… Lucrau împreună… Mi se pare că Viktor este rudă, mai îndepărtată, cu Valea… Adică cu Krivoșein. După părerea mea, erau foarte buni prieteni… Dar ce s-a întâmplat?

— Elena Ivanovna, eu sunt cel care pun întrebări aici… Onisimov se gândi că dacă ea își va pierde echilibrul sufletesc o să spună mai multe. De aceea nu se grăbea să lămurească lucrurile. E adevărat că erați în relații destul de apropiate cu Krivoșein?

— Da…

— Din ce cauză v-ați despărțit?

Ochii Elenei Ivanovna deveniră deodată reci, iar obrajii când îi roșeau, când păleau.

— Asta n-are nici o legătură cu cazul pentru care am fost chemată aici.

— De unde știți dumneavoastră ce are și ce nu are legătură cu acest caz? întrebă tresărind Matvei Appolonovici.

— Deoarece… Deoarece asta nu poate avea legătură cu nici un fel de caz. Ne-am despărțit și gata.

— E clar… Bine, să trecem deocamdată peste această chestiune. Spuneți-mi, vă rog, unde locuia Kraveț?

— La căminul tinerilor specialiști din cartierul academicienilor, ca toți cei aflați în practică.

— Și de ce nu la Krivoșein?

— Nu știu. Probabil că așa era mai comod pentru amândoi…

— Asta cu toată rudenia și prietenia lor? E clar… Dar ce atitudine avea Kraveț față de dumneavoastră, vă acorda atenție? Matvei Appolonovici se străduia să stoarcă ce putea din ipoteza pe care și-o făurise.

— Da, îmi acorda… Elena Ivanovna își mușcă buza, dar totuși nu se putu stăpâni. Cred că și dumneavoastră ați face la fel, dacă v-aș permite.

— Aha, va să zică lui i-ați permis? Spuneți-mi, Krivoșein nu era gelos din cauza lui Kraveț?

— S-ar putea să fi fost gelos… Numai că nu înțeleg ce vă privește asta pe dumneavoastră? Ea îl privi pe anchetator cu o ostilitate înverșunată. Tot felul de aluzii! În definitiv, îmi puteți explica sau nu, ce s-a întâmplat?

— Calmați-vă, tovarășă!

„Poate că ar fi bine să-i explic despre ce-i vorba? Dar merită oare? Are ea vreo legătură cu toate astea? Sigur, e frumoasă. Poți să faci o pasiune pentru ea. Dar… oamenii de știință nu sunt un mediu propice pentru crime pasionale serioase… Datele statistice nu sunt în favoarea lor. Un savant nu-și pierde capul din cauza unei femei… Dar Kraveț…