Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Dădu cu ochii de o cabină telefonică. La început o privi cam încurcat. Ce avea el de-a face cu ea? Apoi își aduse aminte. Oftă adânc, intră în cabină și formă numărul Laboratorului noilor sisteme. În așteptarea răspunsului inima începu să-i bată cu putere, iar gura i se uscă ca o iască. „Am emoții. Asta-i rău…” În receptor se auzeau doar sunetele prelungi ale apelului, dar nici un răspuns. După o clipă de șovăială se hotărî să-l sune pe ofițerul de serviciu al Institutului de sistematologie:

— Nu puteți să-mi spuneți unde-i Krivoșein? E în concediu?

— Krivoșein? Nu… nu e în concediu. Dar cine întreabă?

— Dacă dă astăzi pe la institut, vă rog să-i spuneți că a sosit… Adam.

— Adam? Și mai cum?

— Știe el. Atunci, nu uitați, vă rog.

— Bine. N-am să uit.

Tânărul ieși din cabina telefonică cu un vădit sentiment de ușurare. Abia acum își dădu seama că e cu totul nepregătit pentru această întâlnire. „Ei, n-am ce face, dacă tot am sosit… Dar, ia stai, poate că e acasă”.

Se urcă în troleibuz. Străzile orașului, învăluite în lumina albăstruie a amurgului, nu-l atrăgeau cu nimic. Plecase vara și tot vara se înapoiase. Totul era verde, și parcă nimic nu se schimbase.

„Totuși cum s-ar putea aplica informația artei în munca noastră? Și, oare, se poate aplica? Toată nenorocirea stă în faptul că această informație nu e furnizată nici de experiența de viață a omului, nici de știință, dar oamenii își bazează faptele pe experiență și pe cunoștințe. În linii mari, lucrurile ar trebui să se petreacă cam așa: omul a citit o carte și a început să se înțeleagă mai bine pe sine și pe cunoscuții săi; un ticălos a văzut un spectacol, s-a îngrozit și a devenit om cinstit; un fricos s-a dus la cinematograf și a ieșit de acolo un om curajos. Și asta pentru toată viața, nu pentru cinci minute. Probabil că tocmai la o asemenea influență a informației lor visează scriitorii și oamenii de artă. Și de ce nu se întâmplă așa? Hai să analizăm: Informația artistică se creează după modelul celei cotidiene. Ea este concretă, conține doar generalizări neevidente și necategorice. Dar nu este reală, ci doar veridică. Poate că tocmai în asta constă slăbiciunea ei. Ea nu poate fi aplicată precum cea științifică. Nu este suficient de generală și de obiectivă pentru ca pe baza ei oamenii să-și poată proiecta și planifica viața. Nici nu te poți ghida după ea ca după cea cotidiană — și asta tocmai din cauza caracterului ei concret, care nu coincide niciodată cu viața concretă a cititorului respectiv.

Și chiar dacă ar coincide, cine ar dori să trăiască ca o copie? Să copiezi o pieptănătură, asta mai merge, dar să copiezi o viață recomandată în tiraj de masă… Se vede că ideea de „a educa cu ajutorul tipurilor din literatură” a fost zămislită de gândul că omul provine din maimuță și spiritul de imitație îi este deci propriu. Dar omul e om de mult, de milioane de ani. Astăzi îi sunt proprii afirmarea personalității și originalitatea comportării. El știe că așa e mult mai bine. Și el citește nu numai textul autorului, plin de intențiile cele mai nobile, ci și notița de la sfârșit a editurii: „Tiraj 200.000 de exemplare”. Și acest mizerabil adaos strică totul, căci nimeni nu vrea să fie acuzat de imitație servilă?”

— Cartierul academicienilor! răsună în difuzor vocea răgușită a șoferului.

Tânărul coborî și își dădu imediat seama că a venit degeaba. Două șiruri de blocuri standard, cu cinci etaje, păreau că privesc unele la altele prin ferestrele luminate. Dar în blocul nr. 33, ferestrele apartamentului din colț, de la etajul cinci, nu erau luminate.

Un sentiment de ușurare că întâlnirea penibilă cu Krivoșein s-a amânat din nou se amesteca cu ciuda. Ce era de făcut? Nici măcar nu avea unde să înnopteze. Se înapoie cu troleibuzul în centru și începu să colinde hotelurile. Bineînțeles că locuri nu mai erau.

Și din nou îl asaltară gândurile, care încercau să alunge plictiseala căutării unui refugiu pentru noapte.

„… Și cu cât trăim mai mult, cu atât ne convingem de faptul că există o mare varietate a situațiilor de viață, în care nu se pot aplica soluțiile desprinse din cărți sau din filme. Și atunci începem să recepționăm informația artistică ca pe o „cvasi-viață”, un fel de completare informațională pasivă la informația furnizată de viața cotidiană. O cvasi-viață în care totul se petrece altfel decât în realitate. În ea poți trăi, rămânând în siguranță, o aventură plină de riscuri, chiar dacă ea se încheie cu câțiva morți, poți da dovadă de principialitate, fără să ai neplăceri la serviciu… Într-un cuvânt, să te simți alt om, chiar dacă nu pentru multă vreme: mai inteligent, mai frumos, mai curajos decât ești în realitate. Nu degeaba oamenii care duc o viață monotonă și cumsecade adoră romanele de aventuri și polițiste. Nu e nimic rău în asta, păcat numai că sentimentele nu țin mult…

Tânărul ajunse pe Bulevardul Marx, care strălucea feeric în lumina becurilor și a reclamelor de neon.

„Și noi folosim această splendidă informație pentru fleacuri: pentru a ne distra, ca să ne treacă timpul, sau ca să impresionăm vreo fată cu versul potrivit… Nu este o informație câștigată de tine însuți. Nu tu personal ai ajuns la soluțiile și adevărurile respective. N-ai făcut decât să stai, să privești sau să citești, cum, dincolo de un perete transparent, se desfășoară o viață inventată; tu nu ești decât „un receptor de informații!” E adevărat, au fost cazuri când „receptoarele” nu rezistau și încercau să acționeze. Odată — povestea tata — la Samara, un ostaș trăsese un foc de armă în actorul care interpreta rolul lui Kolceak într-o piesă, pe front; iar cu alt prilej, la Nijni Novgorod, spectatorii îl molestaseră pe actorul care juca rolul lui Iago, pentru interpretarea sa veridică”.

În capul noului venit se contura un gând, o idee confuză, ca o presimțire, neconcretizată încă în cuvinte. Dar în clipa aceea cineva îl strânse ușor de umăr. Întoarse capul. Alături de el stăteau trei bărbați în civil. Unul din ei îi trecu așa, într-o doară, un carnețel roșu prin fața ochilor.

— Vă rog să prezentați actele, cetățene.

Tânărul ridică nedumerit din umeri, lăsă rucsacul pe asfalt și scoase din buzunar buletinul de identitate. Omul legii citi prima pagină, își plimbă ochii de la fotografie la chipul tânărului, apoi din nou la fotografie, și-i înapoie documentul.

— E-n regulă. Vă rog să ne scuzați.

„Uff!” Tânărul apucă rucsacul și, străduindu-se să nu-și grăbească pașii, se îndreptă spre hotelul „Teatralnaia”. Își pierduse buna dispoziție. „Poate că n-ar fi trebuit să vin?”

Cei trei se îndreptară spre tutungeria din apropiere. Acolo îi aștepta milițianul Gaevoi, și el în civil.

— Ei, nu v-am spus eu, zise el victorios.

— Nu e el, oftă cel care verificase actele. Nu e, după cum ne-ai spus, un oarecare Krivoșein Valentin Vasilievici, iar după fotografie și după semnalmente Viktor Kraveț…

— Semnalmente, semnalmente… se supără Gaevoi. Doar l-am văzut și l-am însoțit personal. Ăla n-avea păr, cărunt și era mai tânăr cu vreo zece ani, parcă și mai subțirel…

— Haideți la gară, băieți, propuse altul. Doar n-o fi tâmpit să se plimbe pe bulevard, ce dracu!

În acest timp Viktor Kraveț se strecura printr-o ulicioară pustie și întunecoasă.

…După ce sărise din mașina miliției, el ajunsese, trecând prin parcul orașului, pe malurile Niprului. Acolo stătuse culcat în tufișuri, așteptând căderea întunericului.