Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

„Iar noi, idioții încrezuți, ne-am pus în gând să-i transformăm pe oameni doar prin tehnica noastră de laborator! Dar ce să faci cu acești filistini? Ce s-a schimbat pentru ei în urma faptului că în locul birjelor au apărut taxiuri, în locul armonicelor — magnetofoane, cu semiconductor! În locul convorbirilor directe — telefoanele? Pe vremuri ședeau în jurul samovarelor, iar acum își petrec serile în fața televizoarelor…”

Din mulțime răzbăteau frânturi de fraze:

— … Între noi fie vorba, am să vă spun sincer care e părerea mea: bărbatul e bărbat, iar femeia-i femeie!

— … Ce spune: „Valia?” Iar eu: „Nu!” El: „Liusea?” Iar eu: „Nu!” El „Sonia”? Iar eu: „Nu!”

— Abram a plecat în deplasare, iar nevastă-sa…

— Învățați-vă să vă mulțumiți cu clipa de față, fetelor!

„Dar oare ce se va schimba ca urmare a progresului științei și tehnicii? Ei, să zicem că vitrinele magazinelor vor fi pline cu mantouri de vulpi argintii sintetice, cu ceasuri de mână atomice, funcționând o veșnicie, cu frigidere pe bază de semiconductori… Benzile rulante ale trotuarelor automate din plastic luminiscent vor transporta lumea de la spațioasa cineramă „Nipru” la restaurantul-automat „Dinamo”. Nici măcar nu va trebui să-ți miști picioarele… Oamenii se vor plimba cu radioteletransmițătoare microelectrice, pentru ca, fără să mai întoarcă capul spre interlocutoare și fără să-și forțeze laringele, să poată purta aceleași convorbiri stupide:

— Între noi fie vorba, am să vă spun sincer care e părerea mea: robotul este robot, iar mezaninul mezanin.

— Abram a plecat în antiunivers, iar nevastă-sa…

— Învățați să vă mulțumiți cu microsecunda de față!

Iar în colțul străzii, un automat conceput în genul unei nave spațiale va vinde ilustrate — „Salutări de pe Venus” — o vedere a cosmodromului de pe Venus încadrat de porumbei care se sărută… Ei și?”

Pe lângă Viktor Kraveț trecu maiestuos Harri Haritonovici Hilobok. De brațul lui atârna o fată aproape leșinată de râs — docentul o distra și nu observă că studentul fugar se retrase în umbra teilor. „Harri iar are una nouă”. Pe Viktor Kraveț îl apucă râsul. Cumpără țigări de la chioșc, aprinse o țigară și porni mai departe. Îl cuprinsese o asemenea mânie, încât îi pierise pofta de mâncare. Dacă ar fi nimerit acum în mâinile brigăzii operative mânia lui s-ar fi descărcat printr-o bătaie în toată legea.

Nici la hotelul „Teatralnaia” nu erau camere libere. Noul venit mergea pe bulevard în direcția Casei colhoznicului și privea posomorât la lumea care se plimba.

„Umblă, umblă mereu… În toate orașele din toate țările există străzi pe care seara se plimbă oamenii — de la și până la. Să caști gura la lume, să te vadă lumea cum arăți, să te vadă lumea cum arăți, să caști gura la lume. Umblă, umblă mereu — și planeta se învârtește sub picioarele lor! E un instinct comun care îi atrage aici, sau ce altceva? Iar alții stau în fața televizoarelor, joacă țurcă prin curți, discută în camere pline de fum de țigară, freacă pardoseala sălilor de dans… Câți sunt cei rămași în urmă, care s-au condamnat să vegeteze? „Știm să facem ceva, câștigăm binișor, avem de toate, nu trăim mai rău decât alții și… Lăsați-ne în pace!” Sunt indivizi cărora le e teamă să rămână singuri cu ei înșiși, care se simt copleșiți din cauza complexității vieții și nu se mai gândesc la ea… Astfel de oameni se țin, ca orbul de gard, de o regulă salvatoare: „ca să ai o viață liniștită și îndestulată, trebuie să fii ca toată lumea”. De aceea umblă și privesc mereu ce fac ceilalți? Așteaptă o revelație…”

Luna, dominând splendoarea strălucitoare a bulevardului, plutea printre norii transparenți. Nimănui nu-i păsa de ea.

„Și când te gândești că, atunci când erau adolescenți, și ei visau să trăiască o viață intensă, interesantă, plină de semnificații, visau să cunoască lumea… Nu există om care să nu fi visat asemenea lucruri. Poate că acum visează cu voluptate și neputință… De fapt, ce s-a întâmplat? N-au avut tăria morală să lupte pentru a-și realiza visurile? La ce bun? De ce să dai frâu liber visurilor și sentimentelor celor mai frumoase — nu știi niciodată unde poate duce una ca asta! — când există altele convenționale, când poți petrece la ospățul eroilor născociți? Și au chefuit până la epuizare, și-au irosit resursele sufletești pe fleacuri și le-a rămas exact atât cât e necesar pentru a te plimba pe bulevard…” Pe lângă el trecu docentul Hilobok cu o fată.

„Harri are iarăși una nouă!” își spuse în gând.

Privi în urma lui. Tare ar fi vrut să-l ajungă și să-l întrebe de Krivoșein. „Dar nu; e mai bine să te ții cât mai departe de Hilobok!”

Noul venit și Viktor Kraveț ajunseră pe aceeași porțiune a bulevardului…

„… Odinioară, de mult, maimuțele antropoide s-au separat. Unele au luat în labe pietre și bețe, au început să muncească, să gândească, altele au rămas să se legene mai departe pe ramuri. În prezent, pe Pământ a început un nou proces de tranziție, mai rapid și mai puternic: saltul umanității către o nouă stare calitativă. Dar ce le pasă lor de toate astea? Ei sunt gata să rămână pe căi bătătorite, lângă televizoare, să-și satisfacă cu ajutorul tehnicii cerințele lor modeste! se indigna în gând Viktor Kraveț. Ce înseamnă pentru ei toate aceste posibilități noi ale științei, ale tehnicii, ale producției? Ce reprezintă pentru ei munca noastră? Noi putem să le adăugăm inteligență, îndemânare, capacitate de muncă… Ei și? Vor învăța nu de dragul măiestriei și satisfacerii curiozității, ci pentru a fi mai bine retribuiți, pentru o muncă mai ușoară, pentru a se ridica deasupra altora prin erudiția lor. Vor cumpăra și vor acumula, ca ceilalți să admire bunăstarea lor, ca să-și umple goliciunea morală și spirituală prin grija pentru obiecte. Și pentru zile negre. Poate că asemenea zile nici nu vor mai veni. Dar, deocamdată, datorită lor, toate zilele sunt cenușii… Ce plictiseală! Am să plec la Vladivostok. Din proprie inițiativă, până nu mă trimit pe spezele statului… Și în felul acesta flacăra aprinsă prin munca noastră se va stinge de la sine, pe cale naturală. Oricum, ea nu le va ajuta în nici un fel, deoarece, pentru a putea utiliza o asemenea posibilitate trebuie să ai țeluri înalte, resurse sufletești, să fii mereu nemulțumit de tine. Dar ei sunt nemulțumiți doar uneori din cauza celor înconjurătoare, a împrejurărilor, a cunoștințelor, a vieții… De orice, numai de ei nu. Și, în definitiv, n-au decât să se plimbe. Cum s-ar spune, aici știința nu are nici o putere…”

Acum îi despărțea doar clădirea Poștei.

Gândurile mânioase se risipiseră. Lui Viktor Kraveț îi rămăsese doar o oarecare jenă de neînțeles față de oamenii care treceau pe lângă el.

„Cineva a spus că nimeni nu disprețuiește mai mult mulțimea decât omul de rând care s-a înălțat deasupra ei… Dar cine a spus-o? își încreți fruntea. Ia stai, păi asta am spus-o chiar eu despre altcineva. Ei, bineînțeles, că despre altcineva, doar nu despre mine… Deodată i se făcu silă. În fond, călcându-i în picioare, eu mă calc și pe mine. Nu sunt departe de ei. De curând încă eram la fel… Ia stai! Înseamnă că vreau s-o șterg, pur și simplu? S-o întind? Și ca să nu fie prea rușinos, ca să nu-mi pierd respectul față de propria-mi persoană, încerc să găsesc acestui gest o justificare pe planul ideilor? Eu n-am trădat pe nimeni; totul e în ordine; știința e neputincioasă; așa și trebuie să fie… O, doamne, cât de ticăloasă și de slugarnică e gândirea intelectualului! (De altfel, și asta am spus-o sau am gândit-o despre altcineva. Toate adevărurile neplăcute noi le atribuim altora, așa e mai înțelept să trăiești.) Și eu sunt chiar un astfel de intelectual. Am pus totul în mișcare: disprețul față de mulțime, considerații teoretice… Mda! El roși și fața începu să-i ardă. Iată unde te poate duce nereușita. În sfârșit, ce aș putea face?”