Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Raționamentele lui Onisimov fură întrerupte de soneria telefonului. Ridică receptorul.

— Onisimov la aparat.

— Tovarășe căpitan, am dat de urma celui urmărit, raportă milițianul din brigada operativă. Doriți să fiți și dumneavoastră de față?

— Desigur.

— Vă așteptăm lângă aeroport, mașina 57–28 DNA.

— E clar! Anchetatorul se ridică în picioare și se uită bine dispus la Elena Kolomieț. O să încheiem convorbirea noastră altă dată, Elena Ivanovna. Dați-mi citația să v-o semnez. Nu vă enervați și nu vă supărați. Toți avem nervi, și eu, și dumneavoastră…

— Dar ce s-a întâmplat?

— Deocamdată nu pot să vă spun nimic. Cercetăm. Cu bine, la revedere!

Onisimov o conduse până la ușă, scoase din sertarul biroului pistolul, încuie camera și, aproape alergând, se repezi în curtea interioară a miliției, spre automobilul de serviciu.

Rulând încet pe roți, un IL-18, alb ca zăpada, se apropie de peronul aeroportului, exact la orele 13. De bordul avionului fu fixată o scară mobilă, albastră. Un bărbat plin, mic de statură, în pantaloni verzi, strâmți, și într-o cămașă pestriță, peste pantaloni, coborî primul scara. Alergând și agitând în mână o sacoșă turistică viu colorată o porni pe dalele hexagonale de beton către clădirea aerogării. Își întorcea mereu capul în toate direcțiile, nerăbdător, căutând pe cineva în mulțimea celor ce veniseră în întâmpinarea avionului. Când îl descoperi pe cel căutat, o porni în goană spre el.

— Hai noroc! Ce e cu graba asta tocmai în perioada concediilor, ce înseamnă acel „vino imediat”?! Ia să te văd! O, dar arăți mult mai bine! Ești chiar mai suplu, măi, măi! Ca să vezi. Nu te-am văzut de un an și chipul tău mi se pare agreabil… Chiar și la maxilar mă pot uita fără să mă enervez…

— Văd că și tu ai devenit mai bun, acolo, la aspirantură. Tânărul, venit să-l întâmpine, îl cercetă cu o privire critică. Ai reușit să acumulezi câte ceva?

— Eh, frate, nu sunt simple acumulări, aici e vorba de rezerva informațională concretă. Am să-ți povestesc eu mai târziu, chiar am să-ți demonstrez. Dragă Valea, e o răsturnare totală… Dar mai întâi spune tu de ce m-ai chemat înainte de termen? Nu, stai puțin! Pasagerul avionului scoase din buzunar un blocnotes, iar din el câteva bancnote roșii. Să-mi achit datoria înainte de toate.

— Ce datorie? Tânărul împinse banii la o parte.

— Te rog foarte mult, fără chestii de-astea! Pasagerul ridică mâna în semn de protest. Am văzut, cunoaștem, suntem gata înduioșați: un savant distrat care nu se coboară până acolo, încât să țină minte asemenea chestiuni prozaice cum ar fi niște bani împrumutați… Nu face una ca asta. Îți cunosc firea. Tu nu uiți nici măcar datoriile de câteva ruble. Ia banii și nu face pe grozavul!

— Stai să vezi, tânărul zâmbi cu blândețe. Tu nu-mi datorezi mie nimic. Înțelegi?… spuse și se chirci sub privirea scrutătoare pe care pasagerul o fixă asupra lui.

— Ce dracu! spuse acesta nedumerit. Nu cumva ai început să-ți vopsești părul, falsule șaten? Și cicatricea? Cicatricea deasupra sprâncenei drepte unde a dispărut? Vocea lui scăzu deodată până la șoaptă. Tinere… Dar cine ești tu?

Între timp mulțimea celor sosiți cu avionul de la Moscova și a celor veniți în întâmpinarea lor se risipise. Cinci persoane, care nu întâmpinaseră pe nimeni și nu se grăbeau nicăieri, își aruncară țigările și-i încercuiră repede pe cei doi.

— Vă rog, fără gălăgie! rosti Onisimov, intercalându-se între „laborant” și pasagerul care-l privea cu ochi mari, strângând banii în mână. În caz de împotrivire…

— Oho! Pasagerul uluit făcu un pas îndărăt, dar fu apucat strâns de coate.

— Nu „oho”, ci miliția, cetățene… Krivoșein, dacă nu mă înșel. Anchetatorul zâmbi cât mai amabil cu putință. Va trebui să vă reținem și pe dumneavoastră. Duceți-i pe fiecare în altă mașină!

…Viktor Kraveț, așezându-se pe canapeaua din spate a „Volgăi”, între Onisimov și milițianul Gaevoi, zâmbi obosit, dar calm.

— De fapt, eu în locul dumitale n-aș zâmbi, remarcă Matvei Appolonovici. Pentru asemenea figură termenul de detenție se mărește.

— Eh, ce termen! Viktor Kraveț dădu nepăsător din mână. Principalul e că am făcut, după cât se pare, o mișcare corectă.

— N-aș fi crezut că înapoierea mea va debuta cu un episod de roman polițist! spuse pasagerul avionului, după ce fu introdus în biroul anchetatorului. Deh, o dată în viață asta trebuie că e amuzant.

Fără să aștepte invitația, se așeză pe un scaun și privi în jurul său. Onisimov se așeză tăcut în fața lui. În el se luptau sentimente contradictorii: pe de o parte jubila („Asta zic și eu operativitate, asta da reușită! I-am prins pe amândoi deodată și, se pare, asupra faptului!”), pe de altă parte era preocupat, îngrijorat. Până atunci ancheta se întemeiase pe faptul că în laborator murise sau fusese ucis Krivoșein. Dar… Matvei Appolonovici se uită cu atenție la cel arestat. Avea o frunte teșită, cu un început de chelie, arcadele sprâncenelor proeminente, o cicatrice roșu-albăstrie deasupra sprâncenei drepte, o față pistruiată, cu obrajii plini, nasul gros ridicat în sus, părul roșcovan tuns scurt. Nu mai încăpea nici o îndoială: în fața lui se afla Krivoșein! „Dar ce gafă am făcut?… Atunci pe cine l-au curățat ei acolo? Eh, am să lămuresc eu totul până la urmă!”

— Dar asta ce-i, o aluzie? Krivoșein arăta spre ferestrele prevăzute cu gratii. Ca oamenii să mărturisească totul, nu-i așa?

— Nu. Aici a fost înainte o bază de desfacere. Anchetatorul își aduse aminte că la interogatoriul de ieri „laborantul” începuse cu aceeași întrebare și zâmbi gândindu-se la această coincidență amuzantă. De atunci au rămas zăbrelele… Ei, cum vă mai simțiți, Valentin Vasilievici?

— Mulțumesc… Iertați-mă, nu vă cunosc numele. Nu mă pot plânge. Dar dumneavoastră?

— La fel, anchetatorul dădu din cap, deși felul în care mă simt eu nu are nici o legătură cu cazul de care mă ocup.

Își zâmbeau unul altuia ca doi boxeri înainte de a începe să-și stâlcească fețele.

— Și felul în care mă simt eu are vreo legătură? Eu am crezut că așa obișnuiți dumneavoastră să vă interesați de sănătatea pasagerilor, înhățându-i de pe aeroport pe nepusă masă. Aș vrea să știu ce legătură are cazul dumneavoastră cu starea sănătății mele?

— Noi nu înhățăm, cetățene Krivoșein, ci reținem, îl corectă aspru Onisimov. Și sănătatea dumneavoastră mă interesează cu totul legitim, întrucât posed actul de constatare al medicului precum și depozițiile martorilor că sunteți un cadavru.

— Eu un cadavru? Krivoșein se examină cu o privire cam batjocoritoare. Ei, dacă aveți asemenea depoziții, cărați-mă în sala de disecție… Deodată își dădu seama de situație și zâmbetul i se stinse. Îl privi pe Onisimov posomorât și alarmat. Ascultați-mă, tovarășe anchetator, dacă dumneavoastră glumiți, atunci să știți că gluma e cam macabră! Ce fel de cadavru sunt eu?

— Dați-mi voie. Nu glumesc de loc! Onisimov își desfăcu larg mâinile. Alaltăieri cadavrul dumneavoastră a fost găsit în laborator. L-am văzut chiar eu… Adică nu al dumneavoastră, desigur, pentru că sunteți bine, sănătos, ci al unui om care vă seamănă foarte mult. Toată lumea l-a identificat ca fiind cadavrul dumneavoastră!

— Ei drace! Krivoșein se chirci pe scaun și începu să-și frece obrajii cu palmele. Puteți să-mi arătați cadavrul?