Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Matvei Appolonovici nu-și mai găsi cuvintele. În practica sa de anchetator încă nu avusese ocazia să întâlnească un asemenea tupeu.

— Mă înțelegeți, Matvei Appolonovici… Să zicem că o să vă continuați activitatea dumneavoastră atât de variată și, în cazurile obișnuite, fără îndoială, utilă. O să interogați, să rețineți, să identificați, să comparați amprentele digitale, să deranjați oameni ocupați, cu ajutorul videofonului operativ… Krivoșein își dezvolta ideea gesticulând cu mâna dreaptă. Și tot timpul o să vi se pare că — uite acum! — o să apucați adevărul de coadă. Contradicțiile se vor îmbina în fapte, faptele în dovezi, virtutea va triumfa, iar răul va căpăta un termen de detențiune plus adaosul pentru intenție premeditată… Aici el oftă cu compătimire. Pe dracu! Într-un caz ca acesta însă contradicțiile nu se leagă! Iar adevărul n-o să-l descoperiți pentru simplul motiv că, datorită nivelului dumneavoastră de gândire, nu sunteți pregătit să-l înțelegeți…

Onisimov se posomorî, strângându-și jignit buzele.

— Nu, nu! Krivoșein își agită mâinile. Să nu vă gândiți, doamne ferește, că vreau să vă umilesc, să pun la îndoială calitățile dumneavoastră de detectiv. Doar văd că sunteți un om sârguincios, tenace… Dar cum să vă explic eu asta? El își micșoră ochii, privind la bulevardul inundat de soare, dincolo de fereastra zăbrelită. Aha, să vă dau un exemplu. Cu vreo șaizeci de ani în urmă, după cum știți, fără îndoială, în fabrici și uzine mașinile-unelte erau puse în mișcare cu ajutorul aburului sau al motorului diesel. În ateliere, de la un capăt la altul, trecea un arbore de transmisie. Prin intermediul curelelor de transmisie, el punea în mișcare mașinile-unelte. Și toate se învârteau, zumzăiau, pocneau și încântau prin splendoarea lor barbară sufletul directorului sau al patronului de atunci. Apoi a apărut electricitatea. Și toate aceste sisteme devenite arhaice au fost înlocuite prin electromotoare, montate direct pe mașinile-unelte…

Și iarăși, ca și cu o zi în urmă, în timpul cât îl interogase pe „laborant”, pe Matvei Appolonovici îl cuprinse pentru o clipă îndoiala. „Ceva nu-i în regulă aici! Mulți oameni trecuseră prin biroul lui, îi lustruiseră scaunul, frecându-se de el din cauza întrebărilor neplăcute care li se puneau: tineri posaci, vârâți din prostie în câte o poveste neplăcută, speculanți plângăreți, gestionari slugarnici, de o familiaritate artificială, intrați la apă cu ocazia reviziei, recidiviști cu înfățișare gravă, care cunoșteau toate legile… Și toți aceștia, mai devreme sau mai târziu, înțelegeau că jocul e pierdut, că a venit momentul când trebuia să mărturisească și să aibă grijă ca în procesul-verbal să se reflecte căința lor sinceră. Pe când omul acesta… Șade ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dă din mâini și explică cu sârguință, la un bun nivel de popularizare, de ce dosarul trebuie închis. „Din nou mă derutează această lipsă totală a jocului! Dar nu, n-o să alunec eu de două ori în același loc!”

Matvei Appolonovici era un anchetator cu experiență și știa bine că într-o afacere ca asta importante nu sunt îndoielile și nici impresiile, ci faptele. Dar faptele — goale și de netăgăduit — erau împotriva lui Krivoșein și Kraveț.

— … Și acum închipuiți-vă că la o oarecare uzină străveche înlocuirea transmisiei mecanice la mașinile-unelte cu cea electrică s-a petrecut nu de-a lungul anilor, ci dintr-odată, într-o singură noapte, continuă Krivoșein. Ce va gândi patronul fabricii când va intra dimineața în atelier? Că cineva i-a șterpelit mașina cu aburi, arborele de transmisie, curelele și roțile. Pentru a înțelege că n-a avut loc un furt, ci o revoluție tehnică, el ar trebui să cunoască fizica, electrotehnica, electrodinamica… Așa și dumneavoastră, Matvei Appolonovici, vorbind la figurat, vă aflați acum în situația unui asemenea patron.

— Fizica, electrotehnica, electrodinamica… Repetă distrat Onisimov, uitându-se la ceas. Of, de s-ar obține mai repede legătura cu Moscova! Probabil că ar trebui să cunosc și teoria informației, teoria modelării proceselor întâmplătoare, nu?

— Oho! Krivoșein se lăsă brusc pe speteaza scaunului, privindu-l pe anchetator cu o admirație greu ascunsă. Ați auzit și de aceste științe?

— Noi, Valentin Vasilievici, știm totul.

— Da, văd eu că pe dumneavoastră nu vă pot răpune…

— Nici nu vă sfătuiesc să încercați. Așadar, contați mai departe pe închiderea ilegală a dosarului sau îmi spuneți tot adevărul?

— Uff… Krivoșein își șterse cu batista fruntea și obrajii. E cald la dumneavoastră… Bine. Hai să cădem la învoială, Matvei Appolonovici. Întâi am să mă lămuresc eu asupra celor întâmplate, apoi am să vă spun dumneavoastră totul.

— Nu. Onisimov dădu energic din cap. Nu putem cădea la o asemenea învoială. Știți, nu se permite ca cel suspectat să facă cercetări în propriul său caz. Așa nu s-ar mai descoperi niciodată nimic.

— Da, fir-ar să fie!.. începu Krivoșein. Tocmai atunci ușa se deschise și un locotenent tinerel anunță plin de importanță:

— Matvei Appolonovici, Moscova!

Onisimov și Krivoșein urcară la etajul întâi, în camera de legături videofonice operative.

…Vano Alexandrovici Androsiașvili își apropie fața de ecranul videofonului atât de brusc, încât ai fi zis că vrea să spargă, cu nasul său coroiat ca un cioc de vultur, tubul cu fascicul electronic. Da, îl recunoaște pe aspirantul său Valentin Vasilievici Krivoșein. Da, în ultimele săptămâni l-a văzut pe aspirant în fiecare zi, iar în ceea ce privește întâlnirile și discuțiile anterioare, mai îndepărtate, nu se poate baza pe memorie, ele nefiind însemnate cu roșu în calendar. Da, aspirantul Krivoșein a părăsit universitatea pentru cinci zile cu învoirea personală a lui Androsiașvili. Vano Alexandrovici rostea „r”-ul răspicat, exploziv, făcând să se cutremure difuzorul videofonului… Este extrem de îngrijorat și mâhnit că a fost sustras de la examene pentru a lua parte la o anchetă atât de stranie. Dacă miliția — aici Vano Alexandrovici își îndreptă privirea arzătoare a ochilor săi negri ca pana corbului spre Onisimov — a încetat să mai aibă încredere în actele de identitate pe care chiar ea le eliberează, atunci el va trebui probabil să-și schimbe calificarea de biolog în atestator al identității tuturor aspiranților, studenților, rudelor lui, precum și al membrilor plini și membrilor corespondenți ai Academiei de științe pe care el, Vano Androsiașvili are onoarea să-i cunoască! În acest caz însă s-ar putea, firesc, să se pună întrebarea: Dar cine este el, profesorul Androsiașvili? Și, oare, n-ar trebui atunci, pentru atestarea identității sale dubioase, să fie adus cu o mașină a miliției însuși rectorul universității sau, pentru mai multă siguranță, chiar președintele Academiei de științe?

După ce spuse acestea dintr-o singură răsuflare, Vano Alexandrovici dădu din cap în semn de rămas bun:

— Nu e bine ce faceți! Trebuie să aveți încredere în oameni! și dispăru de pe ecran. Microfoanele transmiseră până la Dneprovsk zgomotul ușii trântite.

Ecranul îl arătă apoi pe un grăsun chel cu epoleți de maior pe cămașa bleu. Fața i se schimonosise, încât avea, cu adevărat, un aer de martir.

— Păi bine, tovarăși, n-ați putut să vă lămuriți și singuri?

Ecranul se stinse.

„Vano Alexandrovici tot mai e supărat pe mine se gândea Krivoșein, în timp ce cobora scările înaintea lui Onisimov, care pufăia furios. Și are dreptate. S-a îndurat și m-a primit la aspirantură fără concurs, iar eu mă feresc de el tot timpul, fac pe secretosul. De nu m-ar fi primit el, nu izbuteam. La examene m-am comportat lamentabil. La filosofie și la limbile străine încă a mers cum a mers, dar la materiile de specialitate… E și normal. Ce, parcă manualele citite la repezeală pot ascunde lipsa unor cunoștințe sistematice?”