Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Vrei să spui că vom pleca?

— Cu viteza unui proiectil spaţial.

— Dar asta înseamnă că ne-ntoarcem la fel de neştiutori cum am venit.

— Nu-i deloc aşa. Vom şti cel puţin că Gaia există, că posedă o tehnologie bine pusă la punct şi că a întreprins ceva care să bage groaza-n noi.

— Golan, să nu ne lăsăm înspăimântaţi.

— De acord. Janov, ştiu că n-ai dorinţă mai mare pe lumea asta decât să afli cât mai multe despre Pământ şi că eşti în stare de orice pentru asta, dar te rog să ţii minte că eu nu sufăr de-o asemenea monomanie. Ne aflăm pe o navă neînarmată, iar oamenii aceia au rămas izolaţi vreme de secole întregi. Să presupunem că n-au auzit niciodată de Fundaţie şi că n-au ajuns să o respecte. Sau să spunem că acolo este a Doua Fundaţie şi că de îndată ce-am fi prinşi în strânsoarea lor s-ar putea să nu mai rămânem aşa cum suntem acum. Asta în cazul că au ceva împotriva noastră. Vrei să-ţi şteargă cu totul memoria şi să te trezeşti că nu mai ştii deloc mituri şi legende?

Pelorat deveni sumbru:

— Dacă aşa vezi tu lucrurile… Dar ce-o să facem după ce plecăm?

— Nimic deosebit. Ne întoarcem pe Terminus cu vestea asta, sau ne apropiem atât cât ne va permite bătrâna. Apoi ne putem întoarce spre Gaia, ceva mai repede de data asta, fără a mai pierde atâta timp, dar cu o navă înarmată sau cu o flotă întreagă. Situaţia ar fi cu totul alta.

Aşteptară. Se obişnuiră curând cu asta. Rămaseră în preajma Gaiei mai mult timp decât le trebuise pentru a străbate distanţa de la Terminus până la Sayshell.

Trevize programă computerul pentru declanşarea automată a alarmei şi-şi permise să moţăie cu nepăsare pe un scaun capitonat.

Tocmai de aceea se trezi speriat când alarma începu să sune. Pelorat intră în camera lui Trevize, arătând Ia fel de zdruncinat Alarma îl prinsese în timp ce se bărbierea.

— Ai primit vreun mesaj? întrebă el.

— Nu, îi răspunse Trevize agitat. Ne deplasăm.

— Ne deplasăm? Încotro?

— Către staţia spaţială.

— Cum aşa?

— Nu ştiu. Motoarele au pornit, iar computerul nu vrea să-mi răspundă la comenzi… dar ne deplasăm. Janov, am fost capturaţi. Ne-am apropiat prea mult de Gaia.

ÎNTR-UN TÂRZIU, când reuşi să identifice pe ecran nava lui Compor, Stor Gendibal avu senzaţia că ajunsese la capătul unei călătorii incredibil de lungi. Dar bineînţeles că nu era sfârşitul, ci doar începutul. Drumul parcurs de la Trantor până la Sayshell reprezentase numai un prolog.

Novi privi uimită:

— Stăpâne, aceea e o navă a spaţiului?

— O navă spaţială, Novi. Cea pe care trebuia s-o întâlnim. E mai mare decât a noastră şi mult mai perfecţionată. Se poate deplasa prin spaţiu atât de iute, încât, dacă ar fugi de noi, n-am putea nici s-o ajungem din urmă şi nici s-o urmărim.

— Mai iute decât o navă a învăţaţilor? (Sura Novi părea revoltată de o asemenea sfidare.)

Gendibal făcu un semn nepăsător:

— După cum susţii, sunt învăţat şi stăpân, dar nu le pot stăpâni chiar pe toate. Noi, învăţaţii, nu avem nave ca aceea şi nici alte lucruri materiale.

— Dar cum se poate ca învăţaţii să nu aibă aşa ceva, Stăpâne?

— Pentru că noi suntem stăpâni peste ceea ce este important. Progresele lor materiale sunt mofturi.

Novi spuse gânditoare:

— Mie nu mi se pare că-i un moft ca unii să zboare atât de repede iar un învăţat să nu poată. Cine sunt oamenii aceştia care au aşa lucruri de minune, perfecţionate, vreau să zic?

Gendibal se binedispuse:

— Se numesc Fundaţia. Ai auzit vreodată de Fundaţie?

(Se întrebă ce ştiau şi ce nu ştiau hamishii despre Galaxie şi de ce pe Oratori nu-i preocupase problema asta până atunci. Oare el era singurul care nu-şi pusese astfel de întrebări şi considera că hamishii nu erau buni decât să trudească pe pământurile lor?)

Novi îşi însoţi răspunsul de o mişcare a capului:

— N-am auzit niciodată despre ea, Stăpâne. Când m-a învăţat ştiinţa literelor, cititul adică, pedagogul mi-a explicat că există multe alte lumi şi mi-a şi spus numele câtorva. Tot el mi-a povestit că lumea hamish se numeşte de fapt Trantor şi că, demult, ea a domnit peste toate celelate. Zicea că Trantor fusese acoperit cu metal strălucitor şi că avusese un împărat atotputernic. (Zâmbi sfioasă şi ridică ochii spre Gendibal.) Nu puteam să cred toate astea. În nopţile de iarnă se povestesc multe istorii. Când eram mică, credeam tot ce auzeam, dar când am mai crescut, am descoperit că multe nu erau adevărate. Acum nu ştiu dacă mai cred vreuna dintre poveştile pe care le-am auzit. Până şi pedagogii spun uneori lucruri de mirare.

— Cu toate astea, istoria pe care ţi-a spus-o învăţătorul acela a fost adevărată, dar demult. Trantor era acoperit cu metal şi avea un împărat care domnea peste întreaga Galaxie. Acum pe Trantor trăiesc oamenii Fundaţiei care într-o bună zi vor conduce toate lumile. Ei sunt din ce în ce mai puternici.

— Vor cârmui peste, toate. Stăpâne?

— Nu imediat. Peste cinci sute de ani.

— Şi-i vor stăpâni pe stăpâni?

— A, nu. Vor conduce lumile. Noi le vom cârmui spre binele fiecăreia în parte şi spre binele tuturor.

Novi se încruntă:

— Stăpâne, oamenii Fundaţiei au multe nave grozave ca aceea?

— Îmi închipui că da.

— Şi alte lucruri foarte uimitoare?

— Au arme puternice de tot felul.

— Şi ei nu pot sa cucerească toate lumile acum?

— Nu, nu pot. Încă n-a sosit vremea.

— De ce nu pot? I-ar opri învăţaţii?

— Nu va fi nevoie, Novi. Chiar dacă noi nu ne-am opune, tot n-ar putea cuceri toate lumile.

— Dar ce i-ar împiedica?

— Vezi tu, începu Gendibal, există un plan pe care l-a conceput cândva un om înţelept. (Făcu o pauză, zâmbi imperceptibil şi clătină din cap:) Novi, e greu să-ţi explic acum. Poate altă dată. De fapt, dacă vei fi atentă la ceea ce se va întâmpla până ne vom întoarce pe Trantor, s-ar putea să înţelegi şi singură.

— Ce se va-ntâmpla, Stăpâne?

— Nu ştiu sigur. Dar totul se va termina cu bine.

Îi întoarse spatele şi se pregăti să intre în contact cu Compor. În acelaşi timp, nu-si putut reţine un gând care suna: Cel puţin sper că totul se va sfârşi cu bine.

Se supără imediat pe el însuşi, pentru că-şi dădu seama care era sursa acelui gând rătăcit şi prostesc: o imagine a puterii enorme şi a progresului Fundaţiei pe care o reprezenta nava lui Compor, şi propria lui părere de rău pentru admiraţia neascunsă a lui Novi fotă de această navă.

E o prostie! Cum de-şi permite să compare forţa şi puterea cu capacitatea de a dirija evenimentele? Asta era ceea ce generaţii de Oratori numiseră: “Neputinţa braţului care vrea să ucidă.”

Şi când te gândeşti că încă nu era imun în faţa acestei ispite.

Munn Li Compor nu ştia prea bine cum să se comporte. Îşi imaginase mai tot timpul că atotputernicii Oratori existau dincolo de tărâmul experienţei lui zilnice. Intrase rareori în legătură cu Oratorii care prinseseră întreaga umanitate în strânsoarea lor misterioasă.

În ultimii ani fusese îndrumat de Oratorul Stor Gendibal. De cele mai multe ori nu comunicase cu o voce, ci cu o simplă prezenţă mentală purtând o conversaţie fără ajutorul unui hiperreleu.