Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Desigur.

— În aceste condiţii, geometria Universului face imposibilă parcurgerea acestei distanţe în mai puţin timp decât i-ar trebui unei raze de lumină. Iar dacă am face acest drum cu viteza luminii, atunci experienţa noastră a duratei nu va fi aceeaşi cu aceea a Universului în general. Dacă acest punct, de exemplu, se află la patruzeci de parseci distanţă de Terminus, atunci, în cazul în care am fi ajuns aici cu viteza luminii, n-am fi resimţit nici o diferenţă de timp — dar pe Terminus şi în întreaga Galaxie se vor fi scurs aproximativ o sută treizeci de ani. Acum noi am efectuat o deplasare, însă nu cu viteza luminii, ci de o mie de ori mai repede şi nu s-a petrecut un salt înainte în timp. Cel puţin aşa sper eu.

Trevize interveni:

— Să nu te-aştepţi să-ţi explic matematica Teoriei Hiperspaţiale a lui Olanjen. Tot ce pot să-ţi spun e că dacă am călători cu viteza luminii prin spaţiul normal, timpul ar avansa într-adevăr, în ritmul de 3,26 ani la fiecare parsec parcurs, aşa cum ai afirmat. Aşa-numitul Univers relativist, pe care umanitatea l-a înţeles încă din preistorie — deşi socot că asta-i specialitatea ta — rămâne, iar legile sale nu sunt abolite. În Salturile noastre hiperspaţiale noi facem ceva în afara condiţiilor în care acţionează relativitatea, şi regulile sunt diferite. Din punct de vedere hiperspaţial, Galaxia este doar un punct neînsemnat, în mod ideal, un punct lipsit de dimensiuni — astfel că nu apar efectele probabilităţii. De fapt, în formulările matematice ale cosmologiei, există două simboluri pentru Galaxie: G rpentru “Galaxia relativistă”, unde viteza lumină reprezintă un maxim, şi G hpentru “Galaxia hiperspaţială”, unde viteza nu are practic nici un înţeles. Hiperspaţial vorbind, valoarea oricărei viteze este egală cu zero şi nu ne mişcăm; în relaţiile cu spaţiul, viteza este infinită. Mai bine de atât nu-ţi pot explica. A, doar că una din frumoasele capcane din fizica teoretică este de a strecura un simbol sau o valoare care are sens în G rîntr-o ecuaţie care tratează G h, sau invers, şi să pui un student să-şi bată capul cu ea. Există toate şansele ca studentul să cadă în plasă şi să rămână prins în ea, transpirând şi gâfâind pentru că nimic nu pare să-i iasă corect până când nu-l scoate din impas cineva mai experimentat. Şi eu am căzut odată în capcana asta.

Pelorat se gândi cu gravitate câteva momente apoi exclamă nelămurit:

— Dar atunci care e adevărata Galaxie?

— Oricare dintre ele, în funcţie de ceea ce faci. Când te afli pe Terminus, poţi folosi un automobil pentru a parcurge o distanţă pe uscat sau un vapor pentru a călători pe mare. În fiecare caz condiţiile diferă, prin urmare care e adevăratul Terminus, uscatul sau apa?

Pelorat clătină din cap:

— Analogiile-s întotdeauna periculoase, făcu el, dar prefer s-o accept pe asta decât să-mi periclitez sănătatea continuând să mă gândesc la hiperspaţiu. Mai bine înţeleg ce se petrece în momentul de faţă.

— Consideră ceea ce am făcut drept prima noastră escală spre Pământ.

“Către ce altceva” se gândi el.

— Ei, bine, am pierdut o zi, constată Trevize.

— Serios? întrebă Pelorat, ridicând privirea din fişele lui. Ce vrei să spui?

— N-am avut încredere în computer, zise el gesticulând. M-am temut că s-a strecurat vreo greşeală, aşa că am verificat poziţia noastră de acum cu poziţia pe care am avut-o în vedere când am efectuat Saltul. N-am putut găsi nici o diferenţă. Nici o eroare detectabilă.

— Asta-i bine, nu?

— Mai mult decât bine. E de necrezut. N-am auzit de-aşa ceva. Am făcut până acum nenumărate Salturi şi le-am dirijat în toate direcţiile, folosind sumedenie de dispozitive. Îmi amintesc că la şcoală a trebuit să calculez un Salt cu ajutorul unui computer de capacitate redusă şi după aceea am transmis un hiperreleu pentru a verifica rezultatele. Bineînţeles că n-am putut trimite o navă adevărată, pentru că, în afară de cheltuieli, există riscul de-a o plasa în cele din urmă în mijlocul vreunei stele. N-am făcut niciodată greşeli, continuă Trevize, dar întotdeauna trebuie să existe o eroare măsurabilă. Şi la experţi mai apar erori. Neapărat, din cauza numeroaselor variabile. Să-ţi explic: geometria spaţiului e prea complicată pentru a o stăpâni perfect şi hiperspaţiul adaugă propria sa complexitate pe care nici măcar nu putem pretinde c-o înţelegem. Tocmai de aceea trebuie să ne deplasăm pas cu pas, în loc să facem un Salt mare de aici până la Sayshell. Eroarea creşte în funcţie de distanţă.

— Dar ai afirmat că acest computer n-a comis nici o eroare, îl calmă Pelorat.

— El a declarat că n-a făcut nici o eroare. I-am dat instrucţiuni să compare poziţia noastră reală cu poziţia precalculată — adică “ceea ce exista” cu “ceea ce s-a cerut”. A comunicat că cele două sunt identice potrivit capacităţii lui de măsurare şi arunci m-am gândit: Dacă minte?

Pelorat puse pe masă printerul pe care îl ţinuse în mână până în acel moment şi întrebă cutremurat:

— Glumeşti? Un computer nu poate minţi. Poate vrei să spui că te-ai gândit că s-a defectat.

— Nu, nu la asta m-am gândit. Of, Spaţiu… Am crezut că minte. Computerul ăsta-i atât de perfecţionat încât nu-l pot concepe decât uman — sau poate supra-uman. Îndeajuns de uman ca să aibă un dram de mândrie şi să mintă. I-am dat instrucţiuni pentru a calcula un curs prin hiperspaţiu până în apropiere de planeta Sayshell, capitala Uniunii Sayshell. A facut-o şi a programat un traseu în douăzeci şi nouă de etape, ceea ce reprezintă o aroganţă de cel mai revoltător prost gust.

— De ce aroganţă?

— Eroarea din primul Salt îl face pe cel de-al doilea cu mult mai nesigur, iar eroarea suplimentară face ca cel de-al treilea Salt să fie problematic, ba chiar periculos. Şi aşa mai departe. Cum calculezi douăzeci şi nouă de etape dintr-o dată? Cel de-al douăzeci şi nouălea s-ar putea termina oriunde în Galaxie, cu totul la întâmplare. Prin urmare, i-am cerut să efectueze doar prima etapă, ca s-o putem verifica înainte de a continua.

— O abordare prudentă, zise Pelorat încurajator. O aprob întru totul!

— Da, dar făcând prima etapă, oare computerul nu s-ar simţi jignit pentru că n-am avut încredere în el? N-ar fi atunci obligat să aibă o tresărire de orgoliu comunicându-mi că nu a apărut nici o eroare? E oare posibil să nu-si recunoască greşeala, să nu-şi admită propria imperfecţiune? Dacă lucrurile stau astfel, prefer să renunţ la computer.

Chipul prelung al lui Pelorat se întristă:

— Şi ce putem face în cazul ăsta, Golan?

— Ceea ce-am făcut deja, să pierdem o zi. Am verificat poziţia câtorva dintre stelele înconjurătoare prin metodele cele mai primitive posibile: observare prin telescop, fotografiere şi măsurători manuale. Am comparat fiecare poziţie reală cu poziţia anticipată în cazul că n-ar fi apărut erori. Munca asta mi-a răpit o zi şi m-a extenuat.

— Da, şi ce s-a întâmplat?

— Am găsit două erori flagrante şi le-am verificat ca să constat în cele din urmă că ele proveneau din calculele mele. Eu însumi greşisem. Am cercetat calculele, apoi le-am rulat prin computer, luând-o de la zero — doar ca să văd dacă vor ajunge la acelaşi rezultat. Numai că le-a prelucrat adăugând alte câteva zecimale, arătând că cifrele mele erau corecte, iar ele au dovedit că acest computer nu făcuse nici o greşeală. S-ar putea să fie o bestie arogantă şi încăpăţânată, dar e îndreptăţit să se comporte astfel.