Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Aşa e, începu Pelorat nesigur, presupun că ai dreptate, dar zău că nu mă grăbesc.

— Te asigur…

— Nu, prietene, nu pun la îndoială spusele tale. Numai că… Ai citit vreodată Santerestil Matt?

— Bineînţeles, doar nu-s analfabet.

— Sigur, sigur. Nu trebuia să pun întrebarea asta. Îti aminteşti de el?

— Nici uituc nu sunt.

— S-ar părea că am un talent neîntrecut de a ofensa. Vreau să spun că nu-mi ies din minte imaginile în care Santerestil şi prietenul lui, Ban, s-au îndepărtat de Planeta 17 şi s-au pierdut în spaţiu. Mă gândesc la scenele acelea absolut hipnotice petrecute între stele mişcându-se lenevos în tăcerea adâncă şi eternă… Nu puteam crede, înţelegi? Mi-au plăcut şi m-au mişcat profund, dar nu am crezut. Acum, însă, după ce m-am obişnuit cu ideea că mă aflu în spaţiu şi trăiesc această experienţă, ştiu că e ridicol, dar nu vreau să renunţ. Parc-aş fi Santerestil…

— Iar eu Ban, completă Trevize ajuns aproape la limita răbdării.

— Într-un fel, da. Stelele palide presărate în depărtări stau nemişcate, cu excepţia soarelui nostru, pe care nu-l vedem, desigur, dar se micşorează mereu. Galaxia îşi păstrează măreţia ei rece şi întunecată, neschimbătoare. Spaţiul tace şi nu mă poate împiedica nimic…

— În afară de mine.

— În afară de tine. Dar şi-aşa, Golan, dragă prietene, a fost o plăcere să-ţi vorbesc despre Pământ şi să încerc să te-nvăţ puţină preistorie. N-aş vrea să sfârşim aşa.

— Nici eu. Ai răbdare. Doar nu-ţi închipui că vom face Saltul şi vom ieşi din el pe suprafaţa unei planete. Vom rămâne tot în spaţiu şi Saltul nu va dura decât fracţiuni de secundă. Va trece mai mult de-o săptămână până să vedem vreo planetă, aşa că poţi să stai liniştit.

— Doar nu vrei să spui Gaia când te referi la suprafaţa unei planete. S-ar putea să nu ne apropiem de Gaia când ieşim din Salt.

— Ştiu asta, Janov, dar dacă informaţiile tale sunt corecte, vom ajunge în sectorul respectiv. Dacă nu, atunci…

Mohorât, Pelorat clătină din cap:

— Ce folos că vom ajunge în sectorul potrivit dacă nu cunoaştem coordonatele planetei Gaia.

— Janov, să presupunem c-ai fi pe Terminus, îndreptându-te spre oraşul Argyropal şi n-ai şti decât că se află undeva, pe istm. De îndată ce-ai ajunge pe istm, ce-ai face?

Pelorat rămase tăcut şi bănuitor, închipuindu-şi că Trevize aştepta de la el un răspuns foarte complicat. În cele din urmă, lăsă deoparte sfiala şi spuse:

— Cred c-aş întreba pe cineva.

— Exact! Ce altceva să faci? Acum eşti gata?

— Vrei să spui chiar acum?

Pelorat se ridică precipitat în picioare cu un aer aproape îngrijorat pe chipul altfel inexpresiv:

— Ce trebuie să fac? Stau jos? În picioare? Ce?

— Pentru numele Spaţiului, Pelorat, nu faci nimic. Vino în camera mea ca să pot folosi computerul şi după aceea poţi să şezi sau să stai în picioare sau în cap, după cum crezi că te simţi mai bine. Eu îţi sugerez să stai în faţa ecranului şi să priveşti. Te asigur că va fi interesant. Hai să mergem!

Ieşiră pe coridorul ce ducea către camera lui Trevize, unde acesta se aşeză în faţa computerului.

— N-ai vrea să faci tu asta, Janov? îl luă el pe nepregătite. Eu îţi dau cifrele şi tu va trebui doar să te gândeşti la ele. Computerul va face restul.

— Nu, mulţumesc. Nu mă pricep. Ştiu că vei spune că am nevoie de exerciţiu, dar nu cred. Cine ştie ce ţi-ai pus în minte, Golan…

— Nu fi ridicol.

— Nu, nu. Computerul ţi se potriveşte doar ţie. Când eşti conectat, tu şi el păreţi a deveni un singur organism. Când fac eu asta, rămân două obiecte în contact — Janov Pelorat şi un computer. Nu-i acelaşi lucru.

— Asta-i bună, spuse Trevize, deşi avu un vag sentiment de încântare auzindu-l şi mângâie cu degete iubitoare locul destinat plasării palmelor.

— Prefer să mă uit, întări Pelorat. Adică, aş prefera să nu se întâmple nimic, dar cum nu contează ce vreau eu, nu-mi rămâne decât să privesc. (Îsi fixă ochii cercetători la ecranul pe care se vedea Galaxia învăluită în ceţuri şi pulberea fină a stelelor pâlpâind slab în fundal.) Să-mi spui când are să se petreacă. (Apoi făcu câţiva paşi până la perete şi încercă să-şi facă curaj.)

Trevize zâmbi. Îşi aşeză palmele pe suprafaţa netedă şi simţi contactul mental. Acesta se stabilea din ce în ce mai uşor o dată cu scurgerea zilelor, devenind mai profund şi, oricât ar fi luat în râs spusele lui Pelorat, îl simţea cu adevărat. Avu impresia că nici nu era nevoie să gândească conştient coordonatele. Computerul părea să ştie ce dorea, fără procesul conştient de “comunicare”. Îşi extrăgea singur informaţiile din creierul lui.

Dar de data aceasta Trevize “comunică” şi apoi solicită un interval de două minute înainte de efectuarea Saltului.

— În regulă, Janov. Avem două minute: 120-115-110. Priveşte ecranul.

Pelorat privi, având buzele uşor încordate şi ţinându-şi răsuflarea.

— 15-10-5-4-3-2-1-0, continuă calm Trevize.

Imaginea de pe ecran se transformă pe nesimţite aproape. Se văzu o îndesire a stelelor şi Galaxia dispăru. Pelorat tresări:

— Ce-a fost asta?

— Ce anume! Ai avut o tresărire. Dar din vina ta. N-ai simţit nimic. Hai, recunoaşte.

— Recunosc.

— Asta-i tot. Demult când călătoria hiperspaţială era la începuturi, cel puţin aşa scrie-n cărţi, apărea o senzaţie internă ciudată şi unii oameni sufereau ameţeli sau greţuri. Ceva de natură psihogenă, probabil. În orice caz, senzaţiile acestea au disparat odată cu acumularea de experienţă şi cu crearea unor echipamente mai bune. Cu un computer ca acesta aflat la bordul navei noastre, orice efect se află sub pragul perceptibil. Mie, cel puţin, aşa mi se pare.

— Şi mie la fel, trebuie să recunosc. Unde suntem, Golan?

— Doar c-un pas înainte. În regiunea Kalgan. Mai avem mult de mers şi înainte de-a face o nouă mişcare trebuie să verificăm acurateţea Saltului.

— Ceea ce mă deranjează… unde-i Galaxia?

— În jurul nostru, Janov. Acum suntem în interiorul ei. Dacă focalizăm imaginea putem vedea părţile ei mai îndepărtate apărând ca nişte benzi luminoase de-a latul cerului.

— Calea Lactee! strigă Pelorat plin de încântare. Aproape fiecare lume o descrie aşa cum apare pe cerul ei, dar e ceva ce noi nu putem vedea de pe Terminus. Arată-mi-o, prietene!

Ecranul se înclină, creând un efect ameţitor prin mişcarea câmpului de stele, apoi apăru o luminozitate intensă de culoare sidefie care umplu aproape toată suprafaţa. Ecranul urmă câmpul de stele care se rari, apoi se îndesi din nou.

— Mai dens spre centrul Galaxiei, remarcă Trevize. N-are, totuşi, o densitate şi o strălucire deplină, datorită norilor întunecaţi din braţele spiralei. Cam asta-i imaginea pe care o ai de pe majoritatea lumilor populate.

— Şi de pe Pământ.

— Asta nu spune nimic. Caracteristica aceasta nu ne va ajuta să-l identificăm.

— Bineînţeles că nu, dar ştii… N-ai studiat istoria ştiinţei, am dreptate?

— Nu chiar, deşi am reţinut câte ceva, desigur. Dacă ai nelămuriri să nu te aştepţi să-ţi răspund ca un expert.

— Saltul acesta mi-a adus aminte ceva ce m-a uimit dintotdeauna. Se poate face o descriere a Universului în care călătoria hiperspaţială devine imposibilă şi unde viteza luminii, la traversarea vidului, este maxima absolută.