Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Presupun că aveţi idee ce ar trebui să caut.

— Desigur. Îl cunoşti pe Janov Pelorat?

— N-am auzit niciodată de el.

— Îl vei întâlni mâine. Îţi va spune ce trebuie să cauţi şi te va însoţi într-una din navele noastre cele mai perfecţionate. Veţi fi doar voi doi, pentru că nu pot risca să trimit mai multe persoane. Şi dacă vei face vreodată încercarea să te întorci fără a ne aduce informaţiile de care avem nevoie, atunci nici nu vei ajunge la un parsec distanţă de Terminus şi vei fi făcut pulbere stelară. Asta-i tot. Conversaţia noastră a luat sfârşit.

Se ridică, îşi privi mâinile şi apoi cu mişcări încete îşi trase mănuşile. Se întoarse spre uşă şi imediat apărură două gărzi cu armele în mâini. Cei doi se dădură în lături făcându-i loc sa treacă.

Când ajunse în cadrul uşii se întoarse:

— Mai sunt şi alte gărzi afară. Să nu faci ceva necugetat ca să le iriţi, căci asta ne va scuti de prezenta ta supărătoare.

— Iar dumneavoastră veţi pierde foloasele pe care vi le-aş putea aduce, remarcă Trevize, constatând că, graţie unui mic efort, reuşise să spună asta pe un ton aproape nepăsător.

— Vom risca şi asta, îi răspunse Branno cu un zâmbet lipsit de umor.

Liono Kodell o aştepta afară.

— Am ascultat totul, doamnă Primar. Aţi dovedit o răbdare extraordinară.

— Iar eu sunt extraordinar de obosită. Am impresia că ziua asta a avut şaptezeci şi două de ore. Acum las totul în seama ta.

— Întocmai, dar spuneţi-mi: Chiar a existat un Dispozitiv de Bruiere Mentală instalat în junii casei?

— Of, Kodell, oftă ostenită Branno. Ai prea multă experienţă ca să nu-ţi dai seama de realitate. Îţi imaginezi că a Doua Fundaţie supraveghează totul pretutindeni şi tot timpul? Nu sunt atât de romantică precum Trevize; el ar fi în stare să creadă aşa ceva, dar eu nu. Şi chiar dacă aşa ar sta lucrurile, dacă ochii şi urechile celei de-a Doua Fundaţii ar fi pretutindeni, existenţa unui asemenea dispozitiv nu ne-ar fi dat de gol pe dată? În acelaşi timp, folosirea lui n-ar fi arătat celei de-a Doua Fundaţii că posedăm un mijloc de protecţie împotriva puterilor ei prin apariţia unei regiuni opace din punct de vedere mental? Şi, până în momentul în care-l vom folosi cu maximă eficienţă, secretul existenţei acestui dispozitiv merită a fi protejat mai mult decât Trevize, sau chiar decât noi doi împreună. Şi totuşi… Acum se aflau în vehiculul de teren, condus de Kodell.

— Şi totuşi…, zise Kodell.

— Totuşi ce? întrebă Branno. A, da. Tânărul acesta este inteligent. L-am făcut neghiob, prost şi cum mi-a venit la gură de atâtea ori în cursul discuţiei, doar ca să-l pun la punct, dar nu mi-am găsit omul. E tânăr şi a citit prea multe dintre romanele lui Arkady Darell, iar ele l-au făcut să creadă că Galaxia este ca în cărţi, însă are o intuiţie şi capacitatea de a înţelege repede orice, şi ar fi mare păcat să-l pierdem.

— Deci sunteţi sigură că-l vom pierde?

— Foarte sigură, spuse Branno cu tristeţe. Cu toate astea, poate că-i mai bine aşa. Nu avem nevoie de tineri romanţioşi care dau buzna orbeşte şi distrug într-o clipită ceea ce probabil că ne-a luat ani de zile să făurim. În plus, va servi unui scop. Cu siguranţă că va atrage atenţia celei de-a Doua Fundaţii, presupunând că ea există şi că o preocupă soarta noastră. Şi în timp ce ei se vor ocupa de Trevize, există probabil şansa ca noi să trecem nebăgaţi în seamă. Poate că ni se oferă chiar mai mult decât şansa de a fi ignoraţi. Există şi posibilitatea, şi ne punem mari speranţe în asta, ca ei să se dea de gol prin grija lor deosebită de a-l urmări pe Trevize. În felul acesta, vom avea şi prilejul şi timpul necesar pentru a pune la punct contramăsuri.

— Prin urmare, Trevize va atrage trăsnetul.

Bazele lui Branno tresăriri:

— A, e metafora pe care am căutat-o tot timpul. El va fi paratrăsnetul nostru, care va absorbi şocul loviturii, apărându-ne pe noi contra răului.

— Iar acel Pelorat, care se va afla de asemenea în calea trăsnetului?

— S-ar putea să aibă şi el de suferit. Dar n-avem de ales.

Kodell aprobă cu o mişcare calmă din cap:

— Păi, ştiţi ce spunea Salvor Hardin: “Sentimentele morale nu trebuie să te împiedice să faci ceea ce este corect”.

— În aceste clipe n-am sentimente morale, murmură Branno. Am doar o senzaţie de sfârşeală. Şi totuşi, aş putea face o listă de oameni pe care aş prefera să-i pierd în locul lui Golan Trevize. E un tânăr atrăgător. Şi sunt sigură că ştie asta. Ultimele cuvinte îi rămaseră nedesluşite lui Kodell pentru că ea închise ochii şi alunecă uşor în somn.

JANOV PELORAT avea părul complet albit, iar în momente de relaxare, chipul său părea cam lipsit de expresie. Numai că Pelorat rareori îşi oferea momente de relaxare. De statură şi de greutate medie, obişnuind să se mişte calm şi fără grabă şi să vorbească domol şi cumpănit, părea să aibă cu mult peste cei cincizeci şi doi de ani, vârsta lui reală.

Nu plecase niciodată de pe Terminus, lucru cu totul neobişnuit, mai ales pentru un om atât de dedicat profesiei lui. Nici el însuşi nu era sigur dacă sedentarismul acesta era în acord sau în dezacord cu pasiunea lui devoratoare pentru istorie.

Pasiunea vecină cu obsesia se născuse dintr-o dată pe la vârsta de cincisprezece ani când, bolnav fiind, i se dăduse o carte cu legende ale începuturilor. Observase că în acele legende apărea în mod repetat motivul unei lumi singuratice şi izolate — o lume care nici măcar nu era conştientă de izolarea ei, întrucât nu cunoscuse niciodată o altă stare.

Boala îi trecuse pe dată. După două zile citise cartea de trei ori şi se însănătoşise. În ziua următoare se afla la consola computerului, căutând toate referinţele pe care i le-ar fi putut pune la dipoziţie Biblioteca Universităţii Terminus despre legende asemănătoare.

De atunci se adâncise în studiul unor astfel de legende. Biblioteca Universităţii Terminus nu deţinea un fond prea mare în acest domeniu dar, când crescu, descoperi cu bucurie posibilitatea împrumuturilor interbiblioteci. Ajunsese să posede copii care fuseseră recepţionate prin hiperradiaţii până şi din îndepărtata Ifnia.

Devenise profesor de istorie antică şi acum, după treizeci şi şapte de ani de activitate, îşi începea primul său an de concediu universitar, pe care îl solicitase în ideea de a face o călătorie (prima, de altfel) prin spaţiu, spre Trantor.

Pelorat îşi dădea seama că era cu totul neobişnuit ca o persoană de pe Terminus să nu fi călătorit prin spaţiu. Niciodată nu avusese intenţia de a se face remarcat în acest fel. Numai că de fiecare dată când era gata să plece în spaţiu găsea vreo carte nouă, vreun studiu sau vreo analiză interesantă.

Şi atunci îşi amâna proiectata călătorie până când citea totul din scoarţă în scoarţă şi adăuga, dacă era posibil, câte-un element nou sau vreo speculaţie la muntele de detalii pe care îl poseda deja. În cele din urmă, singurul lui regret era că nu făcuse această călătorie spre Trantor.

Trantor fusese capitala Primului Imperiu Galactic şi reşedinţa împăraţilor vreme de douăsprezece mii de ani şi, înainte de aceasta, capitala unuia dintre cele mai importante regate pre-imperiale care, încet-încet, cucerise sau absorbise celelalte regate, întemeind Imperiul.

Trantor fusese un oraş ce cuprindea o întreagă lume, un oraş construit din metal. Pelorat citise despre el în lucrările lui Gaal Dornick, iar acesta vizitase Trantorul pe vremea lui Hari Seldon. Volumul lui Dornick nu mai fusese retipărit, iar Pelorat ar fi putut vinde exemplarul pe care-l poseda pentru o suma care făcea cât jumătate din salariul său pe un an, dar ideea de a se despărţi de el l-ar fi îngrozit pe istoric.