Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Deci ştiaţi de acest proiect? De când? se interesă Trevize.

— Primarul m-a abordat (şi, spunând acestea, Pelorat se încruntă uşor şi păru să facă nişte socoteli în minte) acum două sau trei săptămâni. Eu am fost încântat. Iar acum, dacă m-am lămurit că-mi trebuia un pilot şi nu un al doilea istoric, mă bucur că dumneavoastră, stimate prieten, veţi fi tovarăşul meu de călătorie.

— Cu două sau poate trei săptămâni în urmă, repetă Trevize cu o voce mirată. Deci, se pregătea de multă vreme. Iar eu… Vocea i se stinse.

— Poftim?

— A, nimic, Profesore. Am uneori prostul obicei de a gândi cu voce tare. Dacă voiajul nostru se va prelungi, va trebui să vă obişnuiţi cu asta.

— Da, cu siguranţă, încuviinţă Pelorat, îndemnându-l pe Trevize cu gesturi largi către masa din sufragerie unde ceaiul fusese adus cu mare fast de către menajeră. Ştim când plecăm, dar n-avem idee când ne vom întoarce. Primarul m-a asigurat că putem călători cât dorim, că toată Galaxia va fi a noastră şi că putem apela la fondurile financiare ale Fundaţiei oriunde vom merge. A precizat, desigur, că aceste cheltuieli ar trebui să fie rezonabile. Am promis că vom proceda întocmai. (Chicoti vesel şi-şi frecă mâinile.) Luaţi loc, stimate prieten, luaţi loc. Cine ştie când vom mai lua masa pe Terminus.

Trevize se aşeză.

— Aveţi familie, Profesore?

— Am un fiu, la Universitatea Santanni. Cred că-i chimist sau ceva de genul ăsta. Seamănă cu maică-sa. Nici ea n-a stat prea multă vreme cu mine, aşa că vă daţi seama că nu port grija nimănui; cum s-ar zice, nimic nu mă împiedică să-mi caut norocul. Sunt încredinţat că nici dumneavoastră n-aveţi pe nimeni. Dar luaţi un sandviş, tinere domn.

— Nici pe mine nu mă reţine mare lucra. Poate câteva femei. Una vine, alta pleacă…

— Aşa-s femeile. E bine când lucrurile se aranjează aşa. Ba chiar e şi mai plăcut când descoperi că relaţiile astea nu trebuie luate în serios. N-ai copii, bănuiesc.

— Nici unul.

— Foarte bine! Ştii, sunt într-o dispoziţie de zile mari. Când ai venit, am rămas puţin surprins, recunosc. Acum, însă, găsesc că eşti foarte reconfortant. Îmi lipseau tinereţea şi entuziasmul unei persoane care să se simtă în largul ei în Galaxie. Vom porni într-o căutare, ştii. O căutare cu totul deosebită.

Chipul calm al lui Pelorat şi vocea lui domoală fură străbătute de o vioiciune neobişnuită, fără însă ca trăsăturile feţei sau intonaţia să lase să se observe ceva.

— Mă întreb dacă ţi s-a spus despre asta.

— O căutare cu totul deosebită? întrebă Trevize încercând să înţeleagă.

— Da, bineînţeles. Printre zecile de milioane de lumi locuite ale Galaxiei există o perlă nepreţuită şi nu posedăm decât vagi indicii care să ne slujească drept ghid. Şi tocmai din pricina asta, dacă o vom găsi, vom obţine un trofeu inegalabil. Iar dacă vom reuşi asta împreună, băiete, o, ar trebui să-ţi spun Trevize, pentru că n-aş vrea să crezi că mi-am pus în gând să te domin, atunci, numele noastre vor fi pe toate buzele oamenilor până la sfârşitul timpului.

— Trofeul despre care vorbiţi, perla aceasta nepreţuită…

— Vorbesc precum Arkady Darell — ştii, scriitoarea — când se referea la cea de-a Doua Fundaţie, nu-i aşa? Nici nu-i de mirare că pari surprins. (Pelorat lăsă capul pe spate, de parcă ar fi vrut să izbucnească în râs, însă se mulţumi să zâmbească.) Nu-i ceva atât de nebunesc şi de lipsit de importanţă, te asigur.

— Dacă nu vă referiţi la cea de-a Doua Fundaţie, atunci despre ce este vorba, Profesore?

Pelorat deveni dintr-o dată grav. chiar împăciuitor:

— A, deci Primarul nu ţi-a spus? E ciudat, să ştii. Zeci de ani am dispreţuit guvernul pentru incapacitatea lui de a înţelege cu ce mă ocupam, iar acum, dintr-o dată, Primarul Branno a devenit extraordinar de generos.

— Da, spuse Trevize, fără a încerca să-şi ascundă ironia în glas, Primarul este o femeie animată de nebănuite sentimentefilantropice, dar mie nu mi-a spus despre ce este vorba.

— Deci n-ai nici o idee despre cercetările mele?

— Nu. Regret.

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. Nu-i nimic. N-am făcut ceva ieşit din comun ca să auzi de mine. Să-ţi explic. Tu şi eu vom căuta şi vom găsi, pentru că mi-a venit o idee extraordinară, da, vom descoperi Pământul.

Trevize nu dormise bine în noaptea aceea.

Se zbătuse neîncetat, fără să găsească ieşire din închisoarea pe care bătrâna o construise în jurul lui. Nu putea găsi o cale de scăpare.

Era silit să plece în exil şi nu avea cum să se opună. Hotărârea fusese implacabilă şi rece şi Primarul nu se deranjase câtuşi de puţin să ascundă neconstituţionalitatea întregii acţiuni. El se bazase pe drepturile sale de Consilier şi de cetăţean al Federaţiei, iar ea nu dovedise nici o urmă de respect faţă de ele.

Iar acum, acest Pelorat, acest ciudat erudit care părea să trăiască într-o lume cu care nu avea nici cea mai vagă legătură, îi spunea că vajnica bătrână făcuse pregătiri pentru plecarea asta cu săptămâni înainte.

Se simţea “băieţelul” la care făcuse ea referire.

Avea să fie exilat împreună cu un specialist în istorie care nu-l scosese din “stimate prieten” şi care părea să trăiască un sentiment de bucurie tăcută pentru că se afla în pragul unei călătorii Galactice în căutarea Pământului!

În numele bunicii Catârului, ce mai era şi Pământul ăsta?

Întrebase. Era absolut normal! De cum auzise numele acesta ceruse lămuriri:

— Iertaţi-mă, Profesore. Sunt un ignorant în specialitatea dumneavoastră şi sper că nu vă supăraţi dacă o să vă rog să-mi daţi o explicaţie pe înţelesul meu. Ce este Pământul?

Cu un aer grav, Pelorat îl privise lung şi spusese:

— E o planetă. Planeta originară. Cea pe care au apărut pentru întâia oară fiinţele umane, stimate prietene.

— Au apărut pentru întâia dată? făcuse Trevize ochii mari de mirare. De unde?

— De niciunde. E planeta pe care umanitatea s-a dezvoltat din animale inferioare, prin procese evolutive.

Trevize se gândise la spusele lui Pelorat, apoi clătinase din cap:

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

Pe chipul lui Pelorat apănise o expresie de iritare care dispăruse într-o clipă. Îşi dresese glasul şi continuase:

— A fost o vreme când Terminus nu avea populaţie. Fiinţele umane au sosit de pe alte lumi. Presupun că ştii asta.

— Da, desigur, spusese Trevize indispus.

Îl iritase tonul doctoral al celuilalt.

— Foarte bine. Acest lucru rămâne valabil şi pentru toate celelalte lumi. Anacreon, Santanni, Kalgan… şi multe altele. Toate au fost întemeiate. Cândva, în trecut, oamenii au sosit acolo de pe alte lumi, lucru adevărat şi în cazul planetei Trantor care, chiar dacă vreme de douăzeci de mii de ani a fost o mare metropolă, înainte de asta n-a avut locuitori.

— Păi cum a fost înainte?

— Pustie! Adică, lipsită de fiinţe umane.

— Asta-i greu de crezut.

— Dar e adevărat. O dovedesc vechile documente.

— De unde au venit oamenii care s-au stabilit la început pe Trantor?

— Nimeni nu ştie sigur. Sute de planete susţin că au fost populate în negurile antichităţii şi la popoarele acestora se întâlnesc istorii ciudate privind sosirea primelor seminţe ale umanităţii. Istoricii înclină să ignore astfel de poveşti şi se gândesc în schimb la “Problema Originii.”