Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Bineînţeles că atunci când se referea la Trantor, ceea ce îl interesa mai mult era Biblioteca Galactică, fiindcă aceasta fusese cea mai mare din Galaxie pe vremurile imperiale (când se numea Biblioteca Imperială). Trantor, capitala celui mai mare şi populat Imperiu pe care-l cunoscuse vreodată umanitatea, fusese un singur oraş mare cât o lume, a cărui populaţie depăşea cu mult patruzeci de miliarde de suflete, iar Biblioteca sa strânsese dovezi ale întregii munci creatoare (sau distractive) a umanităţii, suma completă a cunoştinţelor umane. Şi era informatizată înţr-o asemenea măsură, încât numai experţii puteau opera computerele.

Demn de luat în seamă era că Biblioteca supravieţuise. Pe Pelorat acest lucru îl uimea cel mai mult. În urmă cu două secole şi jumătate, când se prăbuşise şi fusese devastată, planeta Trantor suferise distrugeri îngrozitoare, iar istoriile privind mizeria umană şi moartea sunt de nepovestit. Cu toate acestea, Biblioteca supravieţuise, apărată (se spunea) de către studenţii Universităţii, care folosiseră arme ingenios concepute de ei înşişi. (Unii împărtăşeau părerea că faptele de vitejie ale studenţilor în apărarea Universităţii erau prezentate romanţat).

În orice caz, Biblioteca rezistase de-a lungul întregii perioade în care devastările se ţinuseră lanţ. În această bibliotecă de pe o lume în ruine lucrase Ebling Mis când aproape că aflase locul unde se afla cea de-a Doua Fundaţie (potrivit relatărilor în care oamenii Fundaţiei încă mai credeau, dar faţă de care istoricii îşi exprimaseră dintotdeauna rezervele).

La vremea lor, cele trei generaţii de Darelli — Bayta, Toran şi Arkady — călcaseră pe Trantor. Cu toate acestea, Ârkady nu vizitase Biblioteca, iar din epoca în care trăise ea şi până acum, Biblioteca nu influenţase în vreun fel istoria galactică.

Nimeni de pe Fundaţie nu mai venise pe Trantor de circa o sută douăzeci de ani, dar nu erau motive temeinice să se considere că Biblioteca n-ar mai fi acolo. Cea mai sigură dovadă era faptul că ea nu exercitase nici o influenţă. Cu siguranţă că distrugerea ei ar fi provocat emoţie.

Biblioteca fusese arhaică şi demodată şi pe vremea lui Ebiing Mis, dar acest lucru nu putea decât să prezinte avantaje. Pelorat îşi freca mâinile încântat când se gândea la o asemenea Bibliotecă. Cu cât mai veche şi demodată, cu atât era mai probabil să posede ceea ce căuta el. În visurile sale, Pelorat intra în Bibliotecă şi întreba cu o voce şoptită şi temătoare: “Biblioteca a fost modernizată? Aţi zvârlit vechile benzi şi computerizările?” Şi de fiecare dată îşi imagina răspunsul bibliotecarilor prăfuiţi şi bătrâni cât veacul: “E la fel ca întotdeauna, Profesore.”

Iar acum avea să i se-mplinească visul. Chiar Primarul în persoană îi dăduse asigurări. Avea, însă, o nelămurire: cum de ştiuse ea despre lucrările lui, fiindcă nu reuşise să publice prea multe articole? Deşi puţine, lucrările lui fuseseră îndeajuns de documentate pentru a merita publicarea, dar nu făcuse o impresie nemaipomenită. Cu toate acestea, se spunea că Branno cea de Bronz ştia tot ce se petrece pe Terminus şi că avea ochi până şi în vârful degetelor. Pelorat era în stare să creadă şi acest lucru, dar dacă ea ştia despre opera lui de ce nu o considerase şi până acum importanta pentru a-l ajuta cât de cât din punct de vedere financiar?

În mare măsură, se gândi el, stârnind toată amărăciunea pe care-o avea în suflet, Fundaţia părea cu ochii aţintiţi către viitor. Toată lumea era absorbită de ideea celui de-al Doilea Imperiu şi de destinul acestuia. Nimeni n-avea timp şi nici dorinţa de a arunca din când în când câte-o privire înspre trecut — iar cei care-o făceau, deranjau.

Asta dovedea, desigur, o anumită doză de mărginire, însă de unul singur nu putea alunga prostia. Şi poate că era mai bine aşa. Îşi va continua căutările dragi lui şi într-o bună zi poate că avea să sosească momentul în care să fie recunoscut drept marele Căutător al Esenţialului.

Bineînţeles, asta însemna (iar el, ca intelectual, era prea cinstit ca sa refuze a înţelege) că şi el era absorbit de viitor — un viitor în care avea să fie aclamat şi să fie declarat erou de talia lui Hari Seldon. De fapt, el va fi mai mare, deoarece cum se putea compara desfăşurarea unui viitor trasat limpede pe durată de numai un mileniu cu descifrarea unui trecut lung de cel puţin douăzeci şi cinci de milenii?

Şi această clipă, ziua, lui cea mare, sosise.

Primarul spusese că marele moment va veni la o zi după apariţia imaginii lui Seldon. Acesta era singurul motiv pentru care, cu multe luni înainte, Pelorat se arătase interesat de Criza Seldon care acaparase gândurile tuturor celor de pe Terminus şi chiar din Federaţie.

Pentru el însă nu prezenta nici o importanţă dacă Terminusul avea sa rămână în continuare capitala Fundaţiei, ori nu. Iar acum, când criza lămurise lucrurile, Pelorat nu ştia sigur cui dăduse dreptate Hari Seldon sau dacă problema în litigiu fusese luată măcar în discuţie.

Îi era suficient că Seldon apărase şi că acum sosise ziua cea mare.

Era trecut de două după-amiază când autovehiculul de teren opri pe aleea din faţa casei lui Pelorat, situată într-o zonă destul de izolată din afara oraşului Terminus.

Uşa din spate a maşinii se dădu în lături fără zgomot. Un gardian în uniforma Unităţii de Siguranţă a Primăriei coborî primul, urmat de un tânăr şi de alte două gărzi.

Pelorat rămase impresionat fără să vrea. Iată că Primarul nu numai că ştia de lucrările lui, dar le considera şi de cea mai mare importanţă. Persoanei care avea să-i fie tovarăş de călătorie i se dăduse o gardă de onoare, iar lui i se promisese o navă de înaltă clasă pe care tovarăşul lui avea să o piloteze. Deosebit de măgulitor! Deosebit…

Menajera lui Pelorat deschise uşa. Tânărul intră, iar cele două gărzi se aşezară de o parte şi de cealaltă a uşii. Pelorat văzu că cel de-al treilea gardian rămăsese afară şi că tocmai sosise al doilea vehicul de teren. Pază suplimentară!

Uluitor!

Se întoarse, îl văzu pe tânăr în cameră şi rămase surprins descoperind că figura îi era cunoscută din holotransmisii.

— A, dumneavoastră sunteţi Consilier. Sunteţi Trevize!

— Golan Trevize. Exact. Dumneavoastră sunteţi Profesor Janov Pelorat?

— Da, da, răspunse Pelorat. Iar dumneavoastră sunteţi cel care va…

— Vom călători împreună, răspunse Trevize destul de sec. Sau cel puţin aşa mi s-a comunicat.

— Dar nu sunteţi istoric.

— Nu, nu sunt. După cum singur aţi spus, sunt Consilier, politician.

— Da… Unde mi-o fi mintea? Istoric sunt eu, prin urmare la ce-ar mai trebui al doilea? Dumneavoastră veţi pilota nava.

— Da, mă pricep foarte bine la treaba asta.

— Ei, păi asta -i exact ce ne trebuie. Excelent! Tinere, regret că n-am o viziune practică asupra lumii, la fel ca oamenii politici, dar dacă dumneavoastră sunteţi un om practic, vom forma o echipă reuşită.

— În momentul de faţă nu mă pot lăuda cu claritatea viziunii mele, dar se pare că va trebui să ne străduim să alcătuim o echipă bună. N-avem de ales.

— Atunci să sperăm că-mi voi putea învinge teama faţă de călătoria în spaţiu. Ştiţi, domnule Consilier, n-am ieşit niciodată în spaţiu. Sunt legat de pământ, dacă pot să mă exprim astfel. Apropo, nu vreţi un pahar cu ceai? O voi ruga pe Kloda să ne pregătească ceva. Înţeleg că avem, totuşi, câteva ore până la plecare. De fapt, eu sunt pregătit şi acum. Am tot ce ne trebuie. Primarul a dovedit o bunăvoinţă ieşită din comun. Mă uimeşte interesul domniei sale faţă de acest proiect.