Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

“Încă nu e momentul”, spusese ea. “Nu încă! Dacă ne repezim prea curând asupra Interiorului, vom pierde din cutare sau cutare motiv”. Iar Seldon apăruse şi o sprijinise cu argumente aproape identice cu ale ei.

Pentru o vreme asta o făcuse să devină, în ochii tuturor locuitorilor Fundaţiei, la fel de înţeleaptă ca însuşi Seldon. Ştia, totuşi, că acest lucru putea oricând să treacă în uitare.

Iar acest tânăr îndrăznea să o provoace exact în ziua triumfului ei.

Şi mai îndrăznea să aibă dreptate!

Acesta era pericolul. Avea dreptate! Şi, cu dreptatea de partea lui, ar putea distruge Fundaţia!

Acum era singură, faţă-n faţă cu el:

— N-ai fi putut veni să discutăm în particular? întrebă ea cu tristeţe. Trebuia să strigi în gura mare în Camera Consiliului, din dorinţa ta neroadă de a mă face pe mine de râs? Ce-ai făcut, băiat fără minte?

Trevize simţi că roşeşte şi se strădui din răsputeri să-şi stăpânească furia. Primarul era o femeie în vârstă care avea să împlinească în curând şaizeci şi trei de ani. Ezită să ridice tonul în această dispută cu o persoană care avea de aproape două ori vârsta lui.

Pe lângă acestea, ea avea experienţa confruntărilor politice şi ştia că dacă-şi putea prinde de la bun început adversarul pe picior greşit, atunci lupta era pe jumătate câştigată. Dar pentru ca o asemenea tactică să dea roade avea nevoie de public, iar acum nu beneficia de spectatori în faţa cărora să-l poată umili. Erau doar ei doi.

Prin urmare, Trevize nu-i luă remarca în seamă şi se strădui să o măsoare cu răceală din cap până-n picioare. O femeie în vârstă, purtând o îmbrăcăminte unisex, care domina moda de două secole încoace. Nu o avantaja deloc. Primarul, lider al Galaxiei — dacă putea fi numit astfel — era o femeie vârstnică şi simplă care putea trece cu uşurinţă drept un bătrân, dacă n-ar fi avut părul cărunt legat strâns la spate, în loc să-l poarte liber, în stilul masculin tradiţional.

Trevize zâmbi încurajator. Oricât s-ar fi străduit un adversar în vârstă să transforme în insultă epitetul “băiete”, acest “băiat” avea de partea sa tinereţea şi farmecul, fiind pe deplin conştient de aceste avantaje.

— E adevărat, zise el. Am treizeci şi doi de ani, aşadar sunt într-un fel băiat. Apoi sunt Consilier şi, ca urmare, considerat ex officio fără minte. Prima situaţie este inevitabilă. În ce-o priveşte pe cea de-a doua, nu pot sa spun decât că regret.

— Stai jos şi nu te mai strădui să faci pe spiritualul. Pune-ţi mintea la contribuţie, dacă te simţi în stare, şi dă un răspuns raţional la întrebarea mea: îţi dai seama ce-ai făcut?

— Ştiu ce-am făcut. Am spus adevărul aşa cum îl văd eu.

— Şi încerci să mă sfidezi într-o zi ca asta? Tocmai astăzi, când prestigiul meu este atât de mare încât îmi pot permite să te alung din Consiliu şi să te arestez fără ca nimeni să îndrăznească a protesta?

— Consiliul îşi va reveni din uluială şi va protesta. S-ar putea să protesteze chiar în acest moment. Şi cu cât mă veţi persecuta mai mult, cu atât mai atent mă vor asculta pe mine.

— Nu te va asculta nimeni, pentru că dac-aş fi sigură că vei persevera tot aşa cum ai început, te-aş trata în continuare ca pe un trădător, folosind întreaga forţă a legii.

— În acest caz, ar trebui să fiu judecat. Aş oferi un spectacol de zile mari în tribunal.

— Nu fi sigur de asta. Chiar rar folosite, puterile Primarului sunt enorme în cazul procedurii de urgenţă. Se găsesc motive, iar la nevoie voi inventa. Măcar atâta imaginaţie am şi eu şi nu mi-e teamă să-mi asum riscuri politice. Nu mă stârni, tinere. Vom ajunge la o înţelegere acum, altfel nu vei mai fi niciodată liber. Vei sta în temniţă tot restul zilelor, îţi garantez asta.

Ochii cenuşii ai lui Branno şi cei căprui ai lui Trevize se întâlniră într-o confruntare mută.

— Ce fel de înţelegere? întrebă într-un târziu Trevize.

— A. Deci eşti curios. Asta-i ceva mai bine. Atunci putem să lăsăm confruntarea deoparte şi să discutăm. Care e punctul tău de vedere?

— Îl ştiţi foarte bine. Aţi uneltit cu Consilierul Compor, e adevărat?

— Vreau să aud totul din gura ta — ţinând seama de Criza Seldon pe care tocmai am traversat-o.

— Foarte bine, dacă asta-i ceea ce doriţi, doamnă Primar! (Era pe punctul de a spune “babo”.) Descrierea făcută de Seldon a fost prea corectă, imposibil de corectă după cinci sute de ani. Dacă nu mă înşel, acum a apărut pentru a opta oară. În unele cazuri n-a fost nimeni de faţă ca să-l asculte. În cel puţin un caz, pe vremea lui Indbur al III-lea, ceea ce a avut de spus s-a dovedit a fi în totală neconcordanţă cu realitatea, dar asta s-a întâmplat când a apărut Catârul, aşa e? Când a mai fost atât de exact ca acum? Trevize îşi permise să zâmbească. Doamnă Primar, judecând toate înregistrările pe care le avem din trecut, Seldon n-a reuşit niciodată să descrie situaţia atât de perfect până la cele din urmă detalii.

— Sugerezi, aşadar, că apariţia lui Seldon, adică imaginea holografică, este falsificată, că înregistrările lui Seldon au fost pregătite de un contemporan ca mine, de pildă, sau că un actor joacă rolul lui Seldon?

— Nu-i imposibil, doamnă Primar, dar nu asta voiam să spun. Adevărul e cu mult mai crud. Sunt convins că ceea ce vedem este imaginea lui Seldon şi că descrierea momentului istoric actual a fost pregătită acum cinei sute de ani. Exact acest lucru i l-am spus lui Kodell, omul dumneavoastră, care mi-a pus întrebări astfel concepute încât răspunsurile mele să pară a susţine superstiţiile în care un fundaţionist crede orbeşte.

— Da, dacă va fi necesar vom folosi înregistrarea pentru a arăta Fundaţiei că, de fapt, niciodată nu te-ai situat cu adevărat în opoziţie.

Trevize înălţă braţele exasperat:

— Dar sunt în opoziţie. Nu există un Plan Seldon în înţelesul în care ne închipuim noi, şi probabil că nici nu se poate vorbi de aşa ceva în ultimele două sute de ani. De ani de zile am îndoieli cu privire la Plan şi ceea ce am trăit în Bolta Timpului cu douăsprezece ore în urmă dovedeşte că am dreptate.

— Deoarece Seldon a fost prea exact?

— Tocmai de aceea. Nu zâmbiţi. Aceasta e dovada zdrobitoare.

— După cum vezi, nu zâmbesc. Continuă.

— Cum de-a putut fi atât de precis? Acum două secole analiza lui Seldon cu privire la evenimentele acelei perioade s-a dovedit complet greşită. Trecuseră trei sute de ani de când fusese întemeiată Fundaţia, iar el se înşela total. Cu totul!

— Consiliere, singur ai explicat asta acum câteva minute. S-a întâmplat din cauza Catârului. Catârul era un mutant cu puteri extraordinare şi nu avusese cum să anticipeze şi să ţină seama de existenţa lui în Plan.

— Dar iată că, anticipat sau nu, el a dat peste cap Planul Seldon. Catârul n-a domnit mult şi n-a avut succesor. Fundaţia şi-a recâştigat independenţa şi supremaţia, dar cum de-a putut Planul Seldon să revină pe drumul corect după ce a suferit o ruptură atât de brutală?

Branno îl privi sumbru şi-şi împreună strâns mâinile bătrâne şi obosite:

— Ştii răspunsul. Noi eram una dintre Fundaţii. Doar ai citit cărti de istorie.

— Am citit biografia scrisă de Arkady despre bunica ei — la urma urmei, era o lectură obligatorie în şcoală — şi am citit şi romanele ei. Am lecturat versiunea istorică oficială privitoare la domnia Catârului şi la perioada ce a urmat. Am dreptul să le pun la îndoială?