Ivan Efremov: Nebuloasa din Andromeda

Deodată Niza Krit simți o stare oribilă, apropiată de leșin, ceea ce însemna că astronava se abătuse de la traseul ei cu o fracțiune infimă de grad [8] Un grad abatere în Cosmos, la viteza „Tantrei”, ar însemna milioane de kilometri (n.r.). , admisibilă numai în condițiile vitezei micșorate, deoarece altminteri fragila ei încărcătură vie n-ar mai fi putut rămâne în viață. De îndată ce negura cenușie care împăienjenise ochii fetei se mai risipi, starea de leșin dispăru: nava se reintegrase în traseul ei. Hipersensibilele radiolocatoare dibuiseră în bezna din față un meteorit — cea mai mare primejdie pentru vehiculele astrale. Intr-o milionime de secundă, mașinile electronice care conduceau nava (căci numai ele puteau executa toate manevrele cu rapiditatea necesară, nervii omenești ne-corespunzând vitezelor cosmice) asiguraseră o deviere a „Tantrei”, iar după trecerea primejdiei, o făcuseră cu aceeași iuțeală să-și reia vechiul traseu.

„De ce, oare, aceleași mașini să nu fi fost în stare să-l salveze și pe „Algrab”? își zicea Niza, care, între timp, își venise în fire. Era aproape sigur că această navă căzuse victimă întâlnirii cu un meteorit. Erg Noor spunea că până acum fiecare a zecea astronavă pierea ciocnindu-se de meteoriți, în ciuda inventării unor locatoare atât de sensibile ca aparatul lui Voll Hod și ca dispozitivele energetice de protecție, care respingeau particulele mici. Pieirea lui „Algrab” îi punea și pe ei în primejdie, tocmai atunci, când totul părea atât de bine studiat și pus la punct. Niza începu să-și amintească de toate cele petrecute din clipa decolării.

A 37-a expediție siderală avea drept țintă să ajungă în sistemul planetar al unei stele apropiate din constelația Pohiuchus, a cărei unică planetă populată, Zirda, intrase de multă vreme în legătură cu Pământul și cu alte lumi prin Marele Cerc. Deodată însă amuțise și, timp de 70 de ani, nu s-a mai primit de acolo nici un fel de comunicare. Pământul, care, în sistemul Marelui Cerc, era planeta cea mai apropiată de Zirda, avea deci datoria să lămurească ce se întâmplase. Tocmai de aceea „Tantra” luase pe bord numeroase aparate și câțiva savanți eminenți, al căror sistem nervos se dovedise, după multiple încercări, capabil să îndure lungi ani de recluziune într-o astronavă. În ceea ce privește rezervele de carburant pentru motoare — anume anamezonul, o substanță cu legăturile mezonice intranucleare [9] În fizica nucleară modernă se presupune că în nucleul atomic, neutronii și protonii se țin legați unii cu alții prin intermediul unor particule, numite mezoni (legături mezonice) (n.r.). distruse și cu viteza de jet egală cu aceea a luminii — acesta, fusese luat într-o cantitate strict limitată, și asta nu din cauza greutății anamezonului, ci din pricina volumului uriaș al rezervoarelor. Plănuiseră să se alimenteze cu anamezon o dată ajunși pe Zirda. Iar în cazul în care cu această planetă se va fi petrecut ceva grav, urma ca „Tantra” să se întâlnească cu astronava de clasa a doua „Algrab”, lângă orbita planetei K2 — 2N — 88.

Urechea exersată a Nizei prinse ușoara modificare a frecvenței sunetului pe care era acordat câmpul de gravitație artificială [10] Orice astronavă trebuie să aibă un cîmp gravitațional propriu, pentru ca, de pildă, oamenii să se poată menține poziție verticală (n.r.). . Discurile celor trei aparate așezate în dreapta începură să clipească inegal. La tribord se conecta automat o sondă electronică. Pe ecranul deodată luminat apăru o formă strălucitoare și colțuroasă, care înainta ca un proiectil drept spre „Tantra”; cu alte cuvinte, se afla departe. Era un fragment uriaș de substanță din cele care se întâlnesc extrem de rar în spațiul cosmic. De aceea, Niza se grăbi să-i determine volumul, greutatea, viteza și direcția. Nu-și reluă firul amintirilor decât în clipa când se auzi țăcănitul ușor al bobinei automate a jurnalului de bord.

…Cea mai impresionantă dintre toate era viziunea unui soare lugubru, roșu-sângeriu, care crescuse în câmpul vizual al ecranelor, în ultimele luni ale celui de-al patrulea an de călătorie. Al patrulea pentru pasagerii astronavei, care zbura cu o viteză de V6 din unitatea absolută: viteza luminii. Pe Pământ se scurseseră aproape șapte ani independenți.

Apărând ochiul omenesc, filtrele ecranelor modificau culoarea și intensitatea razelor oricărui astru, în așa fel încât acesta să apară ca văzut prin stratul gros al atmosferei terestre, cu păturilc-i proteguitoare formate din ozon și vapori de apă. Lumina violetă fantastică, de nedescris, a stelelor cu temperaturi înalte părea azurie ori albă, aștri mohorâți de un roz-cenușiu deveneau veseli, galben-aurii, aidoma Soarelui nostru. Aici însă, dimpotrivă, astrul care strălucea victorios cu razele lui de un roșu-aprins căpăta tonalitatea sumbră, sângeric, cu care un observator de pe pământ este obișnuit să vadă stelele din clasa spectrală [11] Clasă spectrală — clasele spectrale ale stelelor sunt indicate prin litere în ordinea următoare: O, B, A, F, G, K, M, R, N, S plecând de la stelele albastre foarte fierbinți, la suprafața cărora temperatura este de 100.000°, și până la cele roșii, cu temperatura de 3.000°. Fiecare clasă are zece subdiviziuni notate cu o cifră, de exemplu: A7. Există și clase spectrale speciale: Q (pentru nove), P, W, I. (n.a.). M5. Planeta se afla față de soarele ei mult mai aproape decât Pământul nostru față de al său. Pe măsura apropierii de Zirda, astrul acesteia devenea un uriaș disc stacojiu, care emitea mase de radiații calorice [12] Razele sau undele calorice sunt razele de căldură, de exemplu razele roșii, infraroșii ele. (n.r.). .

Încă cu două luni înainte de a se apropia de Zirda, „Tantra” încercase să comunice cu stațiunea exterioară a planetei aflată pe un mic satelit natural, lipsit de atmosferă și care era mai aproape de Zirda decât Luna de Pământ.

Astronava continua să lanseze apeluri chiar și atunci când până la planetă mai rămăseseră 30.000.000 de kilometri, iar viteza nemaipomenită a „Tantrei” scăzuse la 3.000 de kilometri pe secundă. De serviciu era Niza. Veghea însă și restul echipajului, strins în așteptare, în fața ecranelor, la postul central.

Niza lansa apeluri, mărind puterea emisiunii și aruneînd înainte semnale luminoase în formă de evantai.

În cele din urmă, zăriră un punct minuscul și strălucitor: era satelitul pe care se afla stațiunea exterioară. Astronava începu să evolueze în jurul planetei, apropiindu-se treptat de ea în spirală și potrivindu-și viteza după cea a satelitului. Curând, „Tantrau și satelitul erau ca legați cu un cablu nevăzut; astronava plana deasupra micii planete, care se mișca repede pe orbita ei. Stereotelescoapele [13] Stereotelescop — telescop special, care e construit în așa fel încât redă imaginile nu în plan, ci în spațiu (n.r.). electronice ale navei sondau acum suprafața satelitului. Și, deodată, în fața echipajului „Tantrei” apăru o priveliște de neuitat.

O clădire uriașă, plată, de sticlă strălucea în reflexele sângerii ale soarelui. Chiar sub acoperiș se afla un fel de sală de conferințe sau un amfiteatru. Acolo se aflau, parcă încremeniți o mulțime de ființe, ce arătau altfel decât pământenii, dar, fără nici o îndoială, erau oameni și ei. Emoționat, astronomul Pur Hiss — un novice în materie de zboruri cosmice și care, chiar în ajunul pornirii expediției, luase locul unui savant cu multă experiență, puse mai bine la punct focalizarea lunetei. Rîndurile de oameni, care se zăreau neclar sub acoperișul de sticlă, își păstrau aceeași neclintire. Pur Hiss mări și mai mult imaginea. Văzură acum un fel de podium, înconjurat de aparate; în fața auditoriului, la o masă lungă, un om stătea cu picioarele încrucișate și cu ochii înspăimântători, pironiți în zare…