Stanislaw Lem - Ciberiada

— Nu mă scoate din sărite, atâta-ți spun!

— Ne vedem după vacanță, pa, pa. Trăsura m-așteaptă.

Trurl cel natural nu-i mai spuse nimic celui cifric, ci, dând ocol mașinii, îi scoase repede contactul din priză; puzderia de sârmulițe aprinse, vizibile înlăuntrul ei prin orificiile de ventilație, se întunecară îndată, stingându-se cât ai clipi. Lui Trurl i se mai păru că aude un geamăt ușor, colectiv, al agoniei cifrice a tuturor Trurlilor universității cifrice. În clipa următoare, conștiința faptei nedemne pe care a comis-o l-a tulburat cu putere, așa că vru să pună cablul la loc în contact, dar gândindu-se ce-i va spune, fără îndoială, acel Trurl din mașină, dădu înapoi și mâna îi rămase în aer. Se furișă din atelier în grădină așa de iute, încât plecarea lui semăna cu fuga. Mai întâi vru să se așeze pe bancă, sub un gard viu de ciberberis, în locul acela al atâtor meditații, cândva fertile, dar renunță și la asta. Toată grădina, cu împrejurimi cu tot, era înecată în clar de lună, lună care era opera lui și a lui Clapauțius — și tocmai prin asta strălucirea maiestuoasă a satelitului îl ardea, fiindcă îi amintea anii tinereții: doar fusese prima lui lucrare independentă de licență, pentru care bătrânul Cerebron, maestrul amândurora, i-a evidențiat pe cei doi prieteni în adunarea festivă din aula universității. Cu gândul la înțeleptul lui profesor, care părăsise de mult această lume, într-un mod neclar și de neînțeles pentru el, se îndreptă spre ieșirea din parc, apoi o porni de-a dreptul pe câmp. Noaptea era cu adevărat minunată: broaștele, care-și încărcaseră de curând rezervoarele, se întreceau cu orăcăitul lor adormitor, iar pe luciul argintiu al apei lacului, pe malul căruia umblă multă vreme, țâșneau în răstimpuri ciberpeștii, întinzându-și spre suprafață botișoarele cenușii într-un soi de ciudată sărutare. El nu vedea nimic din toate astea, mergând înainte cufundat în gânduri; umbletul acesta avea totuși un scop, căci nu fu deloc cuprins de mirare când drumul i-a fost tăiat de un zid înalt. Îndată apăru și o poartă grea, ferecată, întredeschisă atât cât să se poată strecura dincolo de ea. Înăuntru era parcă mai întuneric decât afară, în lumea largă. De ambele părți ale potecii se conturau siluetele masive ale unor morminte antice, cum de veacuri nu se mai construiau; pe laturile lor coclite cădeau frunze singuratice din copacii înalți. Aleea mormintelor acestora baroce era nu numai o oglindă a dezvoltării arhitecturii cimitirelor, dar și a etapelor organizării trupești schimbătoare a celor ce-și dormeau somnul veșnic sub plăcile de metal. Un alt veac trecuse, și cu el și moda tăblițelor rotunde pe morminte, strălucind fosforescent în noapte și amintind ceasurile de la răspântii. Merse mai departe, lăsând în urmă monumentele uriașe ale homunculușilor și golemilor; se afla în partea mai nouă a orașului morților și pășea de-acum tot mai încet, pentru că, pe măsură ce imboldul care-l mânase aici se cristaliza într-o idee anume, îl părăsea și curajul realizării ei.

Se opri în sfârșit în fața unui gard de fier, care înconjura un mormânt de o geometrie rece, mai precis, numai o placă hexagonală, implantată ermetic într-un soclu inoxidabil. Mai ezita încă, dar mâna i se și strecurase pe furiș în buzunarul în care purta întotdeauna o unealtă universală de lăcătușerie; o folosi acum ca un șperaclu, ca să deschidă portița de oțel și să se apropie cu sufletul la gură de mormânt. Apucă cu amândouă mâinile tăblița, pe care era încrustat cu litere simple, negre, numele maestrului său, și o împinse într-un anumit fel, până ce se înclină precum un căpăcel de cutie. Luna intrase în nori și se făcuse atât de întuneric, că nu-și mai vedea nici măcar mâinile, găsi pe dibuite, cu vârfurile degetelor, mai întâi ceva ca un soi de sită mică, iar alături pipăi un buton mare, concav, care nu se lăsă dintr-o dată împins în fundul lăcașului în formă de inel. Îl apăsă deci mai tare și înlemni, înfricoșat, de propria-i faptă. Dar parcă ceva foșni în fundul mormântului, curentul se deșteptă, releele scânciră ușor, ca niște cicade trezite, se mai auzi un uruit prelung, apoi se așternu o liniște surdă. Își zise că, poate, s-au udat circuitele, și, o dată cu dezamăgirea, încercă și un simțământ de ușurare, dar în aceeași clipă se auzi un scârțâit, apoi al doilea, după care un glas obosit, de bătrân, rosti foarte aproape:

— Ce e? Ce mai e? Cine m-a chemat? Ce vrea? Ce-s poznele astea în veșnicia nopții? De ce nu mă lăsați în pace? Trebuie să mă scol din morți toată ziua-bună ziua, numai pentru că așa i se năzare oricărui ciberbedeu și coate-goale, ai? N-ai curaj să răspunzi? Stai puțin, că dacă mă scol și-am să smulg scândura coșciugului…

— Do… domnule! Maestre! Eu sunt… Trurl! — bâigui învățăcelul, speriat, nu glumă, de primirea asta așa de puțin prietenoasă și, în același timp, își plecă fruntea, rămânând în aceeași poziție supusă de licean, pe care și-o luau toți elevii lui Cerebron, sub grindina de vorbe mânioase ale acestuia; într-un cuvânt, se purta acum de parcă ar fi scuturat din spinare șase sute de ani într-o secundă.

— Trurl! — mormăi Cerebron. Ia stai! Trurl? Aha, da, desigur! Puteam să-mi închipui. Așteaptă, vagabondule!

Se auziră atâtea pârâituri și scârțâituri, de parcă răposatul s-ar fi pornit să dărâme tot capacul criptei, așa că Trurl făcu un pas înapoi, zicând grăbit:

— Domnule! Maestre! Te rog, nu te deranja! Excelența Voastră, eu… doar…

— Ei, ce mai e? Crezi că mă scol din groapă? Ai răbdare, îți spun, să-mi îndrept oasele, am înțepenit ca totul aici. Of! Uleiul mi s-a evaporat de tot, am secat de-a binelea!

Și într-adevăr, vorbele acestea fură însoțite de un scârțâit infernal. Când se făcu iarăși liniște, glasul din mormânt se auzi din nou:

— Cine știe ce poznă ai mai făcut? Ai zbârcit-o, ai feștelit-o, ai bulibășit-o, și-acum strici odihna veșnică unui bătrân profesor, ca să te scoată din încurcătură? Nu respecți deloc corpul meu neînsuflețit, care nu mai dorește nimic de la lumea asta, neisprăvitule! Ei, spune acu’, spune dacă până și în mormânt nu-mi dai pace!

— Domnule! Maestre! — începu Trurl, cu un glas ceva mai vioi. Dovedești și acum aceeași perspicacitate… Așa e, nu te înșeli! Am făcut-o de oaie… și nu știu cum s-o scot la capăt. Dar n-am îndrăznit să Vă supăr, tocmai pe Domnia Voastră, pentru o treabă de interes personal! Vă deranjez, Domnule Profesor, numai din rațiuni superioare…

— Lasă elocvența și toate vorbele galante poți să le pui în cui! — bombăni din groapă Cerebron. Va să zică așa, pătrunzi până la mormânt, pentru că ai încurcat-o și te-ai certat și cu amicul ăla al tău, care ți-e și rival, cum îi zice… Clop… Clip… Clap… luate-ar…!

— Clapauțius! Așa este! — îi șopti repede Trurl, luând fără să vrea, poziție de drepți.

— Exact. Și în loc să discuți problema cu el, tu, arogant și înfumurat cum ești, și pe deasupra și prost de-a binelea, răscolești noaptea prin cimitir, ca să te scoată din belea tot umbra bătrânului vostru profesor. Am zis bine, nu? Zi că nu-i așa, neghiobule!

— Domnule! Maestre! Era vorba de cel mai important lucru în tot Universul, de fericirea tuturor ființelor raționale! — se porni Trurl cu vorba și, aplecându-se ca la spovedanie deasupra sitei microfonului, începu să înșire la repezeală și în amănunt toate întâmplările petrecute de la ultima discuție cu Clapauțius, fără să omită nimic, fără să încerce să ascundă sau să înfrumusețeze ceva.