Stanislaw Lem - Ciberiada

Și procedă în felul următor: își făcu o copie a lui însuși în interiorul unei mașini separate de cifrat și, din acel moment, numai acea copie matematică urma să-și bată capul cu problemele; introduse în programe posibilitatea de copiere a copiilor trurliene, iar din exterior conectă la sistem un accelerator rapid, pentru ca, sub controlul roiului de Trurli, totul să meargă înăuntru fulgerător. După care, mulțumit, își scutură de pe corp praful de oțel cu care se acoperise în timpul acestor grele munci și o porni la plimbare, fluierând fără grijă.

Se întoarse tocmai spre seară și îndată îl luă la întrebări pe Trurlul cifric din mașină, adică propria lui copie dinăuntru, vrând să afle cum merge treaba.

— Dragul meu — îi răspunse celălalt Trurl prin orificiul cu destinația de ieșire cifrică — mai întâi am să-ți spun că nu e frumos, ba chiar, fără să umblăm cu mănuși, aș putea zice că e rușinos să te împachetezi pe tine însuți, în mașină, în formă de copie cifrică, prin metoda înformativ-abstract-programatică, și asta pentru că nu-ți arde să-ți bați capul cu o problemă dificilă! Și întrucât m-ai calculat, m-ai axiomatizat și m-ai programat astfel încât sunt exact și la fel de deștept ca și tine, nu văd nici un motiv pentru care eu trebuie să-ți raportez ție, câtă vreme asta se poate, ca să zic așa, și invers!

— Bine, da’ eu nu m-am ocupat deloc cu problema asta, m-am plimbat numai pe câmp și prin pădure! — răspunse Trurl, descumpănit. Și pe urmă, chiar dacă aș vrea, nu-ți pot spune nimic ce ar fi în legătură cu problema. De altfel, m-am spetit într-atâta, că mai că mi-au plesnit neuronii, acum e rândul tău. Nu fi atât de urâcios, te rog, și spune tot!

— Neputând să ies din mașina asta blestemată în care m-ai închis (și asta-i altă treabă, o să ne mai socotim noi, ca și perforările din program), am cântărit în esență toată chestiunea — mormăi Trurl cel cifric prin deschizătură. Ce-i drept, m-am ocupat, spre consolare, și cu alte probleme, fiindcă m-ai programat aici gol și desculț, tu, frate-rupt-în-coate, rudă zăludă ce ești, așa că a trebuit să-mi meșteresc un halat cifric și niște izmene cifrice, precum și o căsuță cifrată, cu grădină, semănând leit cu a ta, ba chiar mai frumoasă, pe urmă am atârnat deasupra lor un cer cifric, cu niște constelații cifrice, iar când te-ai întors, tocmai mă gândeam în ce mod să-mi prepar un Clapauțius cifric, pentru că aici, printre atâția condensatori lunecoși, în vecinătatea atâtor cabluri și tranzistori scârboși, mă plictisesc de moarte!

— Ei, lasă-le încolo de izmene cifrice. Spune-mi, în ce stadiu ai ajuns cu problema, te rog!

— Să nu crezi că ai să-mi temperezi prin rugăminți indignarea mea legitimă. Pentru că eu sunt de fapt tu, numai că dublat ca urmare a înmulțirii, te cunosc foarte bine, dragul meu. Mă uit doar o clipă la propriul meu eu și văd ca în palmă toate găinăriile tale. N-ai să poți ascunde nimic față de mine!

Atunci Trurl cel natural începu să-l conjure și să-l roage pe cel cifric, chiar umilindu-se nițel în fața lui. Până la urmă, celălalt îi zise prin supapa de ieșire:

— Nu pot să-ți spun că n-aș fi rezolvat deloc problema, pentru că ceva rezultate am avut totuși. E teribil de grea, așa că am hotărât să înființez în mașină o universitate specială și, pentru început, m-am numit pe mine însumi rector și director general al acestei instituții, iar la catedrele, care deocamdată sunt numai patruzeci și patru, am încadrat dubluri special executate în acest scop, adică niște Trurli cifrici de gradul al doilea.

— Ce, iarăși? — gemu Trurl cel natural, fiindcă își amintise de Teorema lui Cerebron.

— Nici un „iarăși”, măgarule, pentru că, datorită unor siguranțe corespunzătoare, n-am să admit să se ajungă la regressus ad infinitum. Vice-Trurlii mei, oare conduc catedrele de felicitologie generală, hedonistică experimentală, construcții de mașini fericite, de drumuri sufletești și bătute, îmi prezintă trimestrial rapoarte (fiindcă aici noi acționăm cu accelerator, dragul meu), dar, din păcate, administrarea unui astfel de complex universitar puternic îmi ia mult timp, apoi cadrele trebuie doctorizate, habilitate, promotorizate, așa că-mi trebuie o altă mașină cifrică, fiindcă în asta ne lovim unii de alții, cu toate catedrele și laboratoarele. Ar fi mai bună totuși o mașină de opt ori mai mare.

— Iarăși?!

— Nu mă plictisi. Doar ți-am spus că numai pentru probleme administrative și formarea cadrelor. Ce-ți închipui, că am să conduc singur secretariatul?! — se înfurie Trurl cel cifric. Să nu-mi faci greutăți, că altfel am să desființez toate catedrele, am să fac din ele un Orășel Vesel și am să mă dau în călușei cifrici, am să beau miere cifrică dintr-un ulcior cifric, și ce-ai să-mi faci!?

Trurl cel natural trebui din nou să-l potolească, după care celălalt continuă:

— După cum rezultă din rapoartele ultimului trimestru, problema nu stă rău. Pe idioți poți să-i fericești cu ce s-o nimeri, mai rău e cu deștepții. Rațiunii nu e ușor să-i intri în voie. O minte șomeră e pur și simplu o gaură moartă, un nimic, îi sunt necesare niște piedici. Învingând în lupta cu ele, fericitul cade îndată în frustrare, ba chiar în castrare. Trebuie deci să i se pună în, față mereu noi piedici, pe măsura lui. Acestea sunt noutățile pe care le am de la catedra de felicitologie teoretică. Pe de altă parte, experimentatorii mei îi vor propune pe director și pe trei docenți pentru a fi decorați cu medalii cifrice.

— Pentru ce? — îndrăzni să întrebe Trurl cel natural.

— Nu mă întrerupe. Ei au creat două prototipuri: o mașină contrastivă de fericire și alta escalativă. Prima fericește abia când e pusă în funcțiune, căci singură aduce numai neplăceri: cu cât sunt mai mari, cu atât mai plăcut este după aceea. A doua folosește metoda amplificării impulsurilor. Profesorul Trurl XL de la catedra de hedomatică a cercetat ambele modele și consideră că nu sunt bune de nimic, pentru că rațiunea care are exact parte de fericire începe să simtă nevoia de nefericire.

— Cum adică? Ești sigur de asta?

— Da’ mai știu eu? Profesorul Trurl a exprimat asta prin formula: „Cel fericit până la capăt vede fericirea lui în nefericire”. După cum vezi, moartea nu e pe placul nimănui. Profesorul Trurl a creat două grămezi de nemuritori, care au început dintr-o dată să ceară satisfacție, din cauza faptului că unii, cu vremea, cădeau ca muștele în jurul lor, dar pe urmă s-au obișnuit și au început, fiecare cam putea, să se agațe de propria nemurire. Au ajuns chiar până la ciocanul pneumatic. Cât privește cercetarea opiniei publice, dispun de rezultatele din ultimele trei trimestre. N-am să te plictisesc cu statistica; rezultatul se poate concentra în formula: „Cei fericiți sunt întotdeauna alții” — cel puțin așa rezultă din răspunsurile celor întrebați. Profesorul Trurl ne asigură că nu există virtute fără viciu, frumusețe fără urâciune, eternitate fără morminte, adică fericire fără mizerie.

— Nu sunt de acord! Interzic! Veto! — strigă înfuriat Trurl către mașină, dar ea ripostă pe loc:

— Tacă-ți pliscul. M-am săturat de Fericirea ta Universală, mi-a ieșit pe nas. Uitați-vă la el, și-a făcut rost de o slugă cifrică, iar el umblă aiurea prin păduri, cibercanalia! Și pe urmă tot lui nu-i sunt pe plac rezultatele!

Trurl fu nevoit iarăși să-l mai îmbuneze; în sfârșit, auzi continuarea: