În realitate, nu suporta s-o mai vadă. Revelaţia că sunt frate şi soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile incestului, s-ar căsători cu ea şi, la nevoie, ar trăi ascunşi în pădure, printre purceluşi. Însă Ouanda, având un sentiment exagerat de apartenenţă paternă, era inflexibilă. Nu putea să încalce singura lege universal umană. Suferise când aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se distanţeze, să uite mângâierile, sărutările, promisiunile, glumele…
Mai bine le uita şi el. Dar nu putea. De fiecare dată când o vedea, reţinerea, politeţea şi bunătatea ei îl răneau. Dragostea dispăruse. Nemilos cu sine, o compară pe Ouanda cu mama, care-şi iubise omul ignorând barierele existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea nevoie.
De aceea Miro rămase acasă şi studie fişierele tuturor. Era o tortură să ştie ce făceau şi să nu poată participa la munca lor, dar era mai bine aşa decât să nu facă nimic sau să urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte muzici. Putea scrie pe tastatură însă încet, mişcându-şi toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a introduce informaţii semnificative în fişiere sau să scrie concluzii, dar putea solicita fişierele de interes public ale altora pentru a afla cu ce se ocupau. Reuşea astfel să menţină o legătură fragilă cu activităţile vitale care înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porţii.
Pentru că dorea ca purceluşii să poată scrie în limba lor, Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor şi soţiilor, la care avea să adauge un sistem ortografic şi fonetic. Quim o ajuta, dar Miro ştia că el o făcea având în minte un scop precis: voia să devină misionar al purceluşilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile înainte de a primi „Matca şi Hegemonul” şi plănuia să le traducă, măcar în parte, şi să le vorbească purceluşilor în propria lor limbă. Toate preocupările acestea legate de limba şi cultura purceluşilor prindeau bine, erau importante pentru păstrarea trecutului şi pregătirea contactului cu alte triburi, însă Miro ştia că ele puteau fi făcute cu acelaşi rezultat şi de erudiţii lui Dom Cristão care, aventurându-se acum în robele lor călugăreşti printre purceluşi, le puneau acestora întrebări pline de tâlc şi le dădeau soluţii convingătoare la propriile nelămuriri. Miro considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte.
Din câte constată Miro, Ender şi câţiva tehnicieni din serviciile de întreţinere ale Primăriei se ocupau de progresele materiale ale purceluşilor. De la râu până la luminişul unde se afla copacul-mamă se instalase o conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea şi-i instruiau pe fraţi cum să utilizeze un terminal de computer. Între timp, îi învăţau şi mijloace foarte primitive de agricultură şi încercau să domesticească turmele de cabra pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri. Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o dată de către purceluşi erau ameţitoare, dar Ender discutase această problemă cu Miro şi-i explicase că voia ca purceluşii să beneficieze de rezultate imediate, rapide şi spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o conexiune de computer cu un terminal holografic, având acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. Dar toate acestea ţineau încă de magie, şi-i făceau pe purceluşi complet dependenţi de societatea umană. În acelaşi timp, Ender îi încuraja să-şi păstreze nealterate independenţa, inventivitatea şi simţul practic. Trecând de la un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veştile despre scânteierea luminii electrice vor naşte probabil mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa şi seminţele de ştir vor declanşa adevăratele schimbări care să permită populaţiei de purceluşi să crească înzecit. Iar acestea puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de seminţe purtate într-o pungă din piele de cabra şi câteva sfaturi despre lucrarea pământului.
Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât îl puteau ajuta mâinile ca nişte butuci şi mersul târşâit pe loturile cu ştir? Putea sta la un război de ţesut ca să facă lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine pentru a-i învăţa pe alţii.
Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământeşti şi chiar mici animale şi insecte, specii care să reziste Descoladei şi s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar atât, fiindcă şi ea muncea la un proiect secret care le depăşea în importanţă pe toate celelalte. Iar Ender veni la Miro şi-i dezvălui ceva ştiut doar de familia lui şi Ouanda: matca trăia şi avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha va găsi o modalitate ca ea şi Gândacii care se vor naşte să reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va fi readusă la viaţă.
Dar Miro nu-şi va aduce contribuţia nici la acest proiect. Pentru prima oară în istorie, pe aceeaşi lume, oamenii şi două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro nu va contribui cu nimic la acest eveniment. Era mai puţin uman decât purceluşii. Nu putea să vorbească sau să-şi folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. Încetase să mai fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze unelte. Devenise varelse. Îl păstrau doar ca animal de casă.
Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el însuşi.
Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă şaradă, despre care ştia numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. Terminalul lui se comporta foarte ciudat.
Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese paralizat. Cerceta câteva dintre fişierele Ouandei şi descoperise că, fără să apeleze la operaţiuni speciale, pătrunsese în unele confidenţiale. Erau protejate foarte strict şi totuşi, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă scanare de rutină îi furnizase informaţiile necesare. Fişierele se refereau la speculaţiile Ouandei privind evoluţia purceluşilor şi modelele de viaţă socială dinainte de apariţia Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni ar fi devenit subiecte de discuţii şi chiar de ceartă cu Miro. Acum le păstra secrete şi nu le mai comenta cu el.
Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fişierele, dar conduse discuţiile în aşa fel încât s-o determine să se confeseze; iar atunci când îşi exprimă interesul faţă de probleme ea îi vorbi fără reţinere despre ideile pe care le avea. Avea uneori impresia că trăieşte vremurile dinainte. Numai că, auzind sunetul înfundat şi nesigur al propriei voci, îşi păstra pentru sine majoritatea părerilor, mulţumindu-se s-o asculte, acceptând fără să comenteze idei pe care altfel le-ar fi combătut. Şi totuşi, văzându-i fişierele confidenţiale, reuşea să înţeleagă ce o preocupa mai mult.
Dar cum de le văzuse?
I se întâmpla mereu. Fişierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom Cristo. Când purceluşii începură să se joace pe terminalul lor, Miro reuşi să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe care terminalul nu-l folosise niciodată — asta îi permitea să asiste la toate încercările lor pe computer şi apoi să facă sugestii, ba chiar să modifice unele operaţiuni. Găsea că e o desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obţină şi să-i ajute pe furiş pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese să aibă un asemenea acces neconvenţional la capacităţile maşinii?
Читать дальше