Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

Здесь есть возможность читать онлайн «Orson Card - Vorbitor în numele morţilor» весь текст электронной книги совершенно бесплатно (целиком полную версию без сокращений). В некоторых случаях можно слушать аудио, скачать через торрент в формате fb2 и присутствует краткое содержание. Город: Bucureşti, Год выпуска: 2005, ISBN: 2005, Издательство: Nemira, Жанр: Фантастика и фэнтези, на румынском языке. Описание произведения, (предисловие) а так же отзывы посетителей доступны на портале библиотеки ЛибКат.

Vorbitor în numele morţilor: краткое содержание, описание и аннотация

Предлагаем к чтению аннотацию, описание, краткое содержание или предисловие (зависит от того, что написал сам автор книги «Vorbitor în numele morţilor»). Если вы не нашли необходимую информацию о книге — напишите в комментариях, мы постараемся отыскать её.

Romanul prezintă evenimentele ce au loc când Ender Wiggin, personajul principal al primului roman al seriei, călătoreşte pe planeta Lusitania, în încercarea de a găsi un loc unde poate reînvia specia
, pe care o distrusese în
.
Premiul Nebula 1986.
Premiul Hugo 1987.

Vorbitor în numele morţilor — читать онлайн бесплатно полную книгу (весь текст) целиком

Ниже представлен текст книги, разбитый по страницам. Система сохранения места последней прочитанной страницы, позволяет с удобством читать онлайн бесплатно книгу «Vorbitor în numele morţilor», без необходимости каждый раз заново искать на чём Вы остановились. Поставьте закладку, и сможете в любой момент перейти на страницу, на которой закончили чтение.

Тёмная тема
Сбросить

Интервал:

Закладка:

Сделать

— Preferam să nu încheiaţi tratatul decât să fie cineva obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha.

— Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta din această noapte înseamnă mai mult decât pare.

— Înţelept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. Eu şi Ela am înţeles rostul faptei.

— A fost ca o împărtăşanie, mărturisi Olhado.

Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înţeleagă.

— L-ai lăsat să privească?

— Într-o zi, toţi purceluşii vor vedea prin ochii mei.

— N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere.

Episcopul păşi către trupul torturat şi atinse copăcelul care creştea din cavitatea toracică.

— Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul.

— Şi al tău la fel, îi răspunse episcopul. Întoarse capul spre mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas înainte. „Oare sunt păstorul”, se întrebă el, „sau cea mai rătăcită şi mai neajutorată dintre oiţe?” Haideţi cu toţii, veniţi la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă.

Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se îndepărtă de Vorbitor. Se opri şi întoarse capul, lansându-i o invitaţie scurtă din ochi.

— Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă.

Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă şi începu să urce dealul spre catedrală.

Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor intrând. Făcu o pauză şi căută din ochi locul în care se aflau Novinha şi copiii. Din câţiva paşi, Vorbitorul ajunse acolo şi se aşeză alături de Novinha, pe locul în care stătea de obicei Marcão, în rarele ocazii când întreaga familie participase la slujbă.

Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele tratatului, aşa cum le explicaseră fetele. La sensul morţii purceluşului numit Uman şi, înainte de toate, la sensul morţii lui Pipo şi Libo. La limpezirea şi rotunjirea tuturor înţelesurilor. La tânărul Miro paralizat şi la sora lui, Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută şi acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa gândurile tuturor oamenilor siliţi să trăiască dincoace de el, acum inert şi inofensiv, invizibil, fără rost.

Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui Dumnezeu în mâinile lui. „Cât de neaşteptat regăsim în noi trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem alcătuiţi numai din ţărână.”

Capitolul 18

MATCA

Evoluţia nu i-a creat nici canal de naştere, nici sâni. Prin urmare, micuţa făptură care se numeşte Uman nu a putut să-şi croiască drum afară din pântecul mamei decât cu dinţii. El şi fraţii lui au devorat trupul mamei. Şi, fiindcă era cel mai robust şi viguros. Uman a mâncat cel mai mult, devenind şi mai puternic.

Uman trăia în beznă deplină. Când trupul mamei s-a terminat, n-a mai găsit nimic de mâncat, cu excepţia lichidului dulce care curgea la suprafaţa lumii lui. Încă nu ştia că suprafaţa verticală era interiorul unui trunchi de copac şi că sorbea din seva lui. Tot astfel, nu ştia că făpturile cu mult mai mari decât el erau pequeninos gata să iasă la lumină şi că celelalte, mai mici, mai tinere, abia părăsiseră corpul mamelor.

Nu-l interesa decât să mănânce, să se mişte şi să vadă lumina. Din când în când, în ritmuri pe care nu le putea înţelege, bezna se desfăcea brusc. Întotdeauna începea cu un sunet a cărui sursă nu avea cum s-o priceapă. Atunci copacul tresărea uşor; seva înceta să curgă; toată energia copacului se concentra pentru a schimba forma trunchiului într-un punct, lăsând o deschizătură prin care lumina pătrundea înăuntru. Când apărea lumina, Uman se lăsa atras de ea. Când dispărea, îşi pierdea simţul de orientare şi rătăcea încoace şi încolo în căutarea lichidului dulce. Dar într-o zi, când toate celelalte făpturi erau mai mici decât el şi nici una mai mare, lumina a apărut din nou şi el, fiind iute şi puternic a ajuns la deschizătură înainte ca ea să se închidă. Şi-a îndoit trupul după curbura lemnului şi a simţit pentru prima oară asprimea scoarţei sub pântecul său moale. Abia a băgat în seamă noua durere, fiindcă lumina îl orbise. Şi nu era doar într-un loc, ci pretutindeni, şi nu era cenuşie, ci verde şi galben intens. Uimirea lui nu a ţinut mult. I se făcuse din nou foame, iar aici, în exteriorul trunchiului, seva copacului-mamă curgea doar în crăpăturile scoarţei, unde el ajungea greu şi locul făpturilor mici pe care le putea împinge deoparte fusese luat de altele mai mari, care îl alungau de lângă sursa de hrană. Era ceva nou, o altă lume, o nouă viaţă, şi se temea.

Mai târziu, când a deprins limba, şi-a amintit de călătoria dinspre beznă spre lumină şi a numit-o trecere de la prima viaţă la cea de-a doua, de la viaţa în întuneric la cea în semi-lumină.

Vorbitor în numele Morţilor, Viaţa lui Uman I, pp 1-5

Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava Vorbitorului şi să plece până la urmă spre Trondheim. Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu pornească război împotriva Lusitaniei. În cel mai rău caz putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-şi amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă.

La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro îşi reveni destul de rapid. Simţea că-şi recăpătase controlul asupra braţelor şi picioarelor cât să-şi târâie paşii ca un moşneag. Era de ajun ca să scape de sentimentul umilitor că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele se opriră aici.

— Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmităţii permanente. Miro, te poţi considera fericit că poţi merge, poţi vorbi, eşti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută de ani. Tare m-aş bucura să-ţi pot spune că trupul tău va fi ca înainte de a sări gardul şi că te vei bucura de toată vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se prezintă situaţia, sunt foarte încântat să te anunţ că nu vei fi silit să-ţi petreci restul vieţii în pat, schimbat şi cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculţi muzică liniştitoare şi să te întrebi ce s-a ales de trupul tău.

„Deci se cuvine să fiu recunoscător”, se gândi Miro. „Când îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul braţelor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat şi neinteligibil şi vocea lipsită de intonaţie, să mă bucur că semăn cu un om de o sută de ani şi să aştept nerăbdător alţi optzeci de ani ca centenar.”

După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire constantă, familia se împrăştie, fiecare văzându-şi de treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă acesta le era frate, fiu sau prieten. Miro dădea dreptate fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea să fie cu el. Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din urmă, odată cu gardul, dispăruseră şi îngrădirile. Putea să pună purceluşilor întrebările care îl frământaseră atâta vreme.

La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei care venea în fiecare dimineaţă şi seară să-şi întocmească rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. El le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea memora întrebările la care el voia răspunsul purceluşilor. După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze înţelesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenţie doar propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai încredinţeze întrebările. O minţi spunându-i că-l interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante erau planurile ei de cercetare.

Читать дальше
Тёмная тема
Сбросить

Интервал:

Закладка:

Сделать

Похожие книги на «Vorbitor în numele morţilor»

Представляем Вашему вниманию похожие книги на «Vorbitor în numele morţilor» списком для выбора. Мы отобрали схожую по названию и смыслу литературу в надежде предоставить читателям больше вариантов отыскать новые, интересные, ещё непрочитанные произведения.


Отзывы о книге «Vorbitor în numele morţilor»

Обсуждение, отзывы о книге «Vorbitor în numele morţilor» и просто собственные мнения читателей. Оставьте ваши комментарии, напишите, что Вы думаете о произведении, его смысле или главных героях. Укажите что конкретно понравилось, а что нет, и почему Вы так считаете.

x