Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

Pământul fusese curăţat Mandachuva vorbi în limba copacilor pentru purceluşii care băteau în trunchi. Aceştia schimbară ritmul şi trunchiul se desfăcu din nou. Uman alunecă afară ca un prunc ce se naşte, apoi se duse în centrul locului curăţat Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuţit. Punând mâinile pe tăişurile lor, Uman li se adresă celor doi în portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forţă şi să fie înţeles de toţi cei prezenţi:

— I-am spus Urlătoarei că aţi pierdut trecerea spre cea de-a treia viaţă din cauză că Pipo şi Libo nu au înţeles. Ea mi-a răspuns că amândoi vă veţi înălţa spre lumină înainte de a trece o altă mână de mâini de zile.

Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva lăsară cuţitele, îl atinseră uşor pe pântec şi se retraseră câţiva paşi.

Uman îi întinse Săvârşitorului cele două cuţite. Erau făcute din lemn subţire. Se gândi la unealta cu care lemnul putea fi lustruit până căpăta atâta fineţe şi ascuţime, dar şi tărie. Dar purceluşii nu folosiseră unelte pentru modelarea lor. Cuţitele ieşiseră din inima unui copac viu, întruchipări ale perfecţiunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să treacă în cea de-a treia lume.

Îi era destul de uşor să-şi imagineze că Uman nu va muri cu adevărat, dar mult mai greu să şi creadă. La început nu luă cuţitele. Îşi trecu palmele peste lamele lor şi-l apucă pe Uman de încheieturile mâinilor.

— Tu nu o simţi ca pe o moarte. Dar eu… te-am cunoscut abia ieri, iar astăzi ştiu că-mi eşti frate ca şi cum Rădăcină mi-ar fi şi mie tată. Totuşi, când soarele se va ridica din nou pe cer, nu voi putea să-ţi mai vorbesc. Uman, simt că e moarte, chiar dacă pentru tine e altceva.

— Să vii să stai la umbra mea, să priveşti spre soare prin frunziş şi să te rezemi de trunchiul meu. Şi să mai faci ceva: să adaugi povestea mea la „Matcă şi Hegemon”. S-o numeşti Viaţa lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum am fost conceput pe scoarţa copacului tatălui meu, cum m-am născut în beznă şi am mâncat din trupul mamei. Povesteşte-le cum am lăsat în urmă viaţa din întuneric, cum am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să deprind limba de la soţii şi să învăţ toate miracolele pe care Libo, Miro şi Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în ultima zi a celei de-a doua vieţi, adevăratul meu frate a sosit de dincolo de cer pentru a încheia această înţelegere astfel încât oamenii şi purceluşii să devină un singur trib, nu de fiinţe umane sau de purceluşi, ci de ramani. Să le mai spui cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viaţă, în lumina deplină, să mă înalţ spre cer şi să aduc pe lume zece mii de copii înainte de a muri.

— Aşa voi spune povestea ta.

— Atunci voi trăi în veci.

Săvârşitorul luă cuţitele. Uman se întinse pe pământ.

— Olhado, spuse Novinha. Quim. Întoarceţi-vă la poartă. Ela, şi tu.

— Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de ştiinţă.

— Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm şi purceluşilor că Vorbitorul l-a înţeles.

— Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar şi Sfânta Fecioară a stat la picioarele crucii.

— Atunci rămâneţi, încuviinţă Novinha.

Uman îşi umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă mult.

— Mai mestecă, îl îndemnă Săvârşitorul, ca să nu simţi nimic.

— Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele clipe ale celei de-a doua vieţi. Trebuie sa simtă ceva din durerile trupului ca să le ţină minte când va trăi a treia viaţă, cea de dincolo de durere.

Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe Vorbitor unde şi cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi spuseră ei, şi îşi băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i arăta cum să aşeze organele. Săvârşitorul operă iute, cu mâini sigure, şi cu toate că îi venea să privească altundeva decât la operaţia chirurgicală pe care o făcea, ştia că ochii lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoştinţă şi dragoste, încărcaţi de durere şi moarte. Totul se petrecu sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuşi chiar să vadă copăcelul crescând. Câteva organe mari se chirciră pe măsură ce rădăcinile încolţiră din ele; filamentele se răspândiră în interiorul corpului; Uman mai deschise o dată ochii mari, în chinul final; din şira spinării ţâşni în sus o tulpiniţă, apoi două frunze, patru…

Şi atunci se sfârşi totul. Trupul era mort, ultima lui tresărire se consumase pentru naşterea copacului care-şi aflase rădăcina în şira spinării. Săvârşitorul văzuse rădăcinuţele şi filamentele cuprinzând tot corpul. Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele copăcelului abia apărut. Reuşise. Uman îşi începuse cea de-a treia viaţă. Iar peste puţin timp, când soarele va răsări, frunzele vor gusta lumina pentru prima oară.

Ceilalţi purceluşi se bucurau, dansau. Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva luară cuţitele din mâinile Săvârşitorului şi le înfipseră în pământ la capul lui Uman, de o parte şi de alta. Săvârşitorul nu se alătură sărbătoririi. Era plin de sânge şi mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese până în suflet. Se târî de acolo în patru labe şi porni peste deal, să-şi găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic. Novinha îl urmă. La fel şi restul, epuizaţi, sleiţi de întâmplările şi emoţiile zilei ce trecuse. Nu scoaseră un cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbuşiră în iarba deasă, căutând reazem unul în altul şi găsindu-şi eliberarea în somn, în timp ce purceluşii urcau dansând povârnişul ce ducea spre inima pădurii.

Bosquinha şi episcopul Peregrino plecară spre poartă înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe Vorbitor la întoarcerea din pădure. Aşteptară acolo zece minute şi abia după aceea surprinseră o mişcare, mai aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat aproape adormit care-şi slobozea udul într-un tufiş.

— Olhado, strigă primarul.

Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna şi apoi îşi aranjă pantalonii. Îi trezi şi pe ceilalţi, care dormeau în iarba înaltă. Bosquinha şi episcopul deschiseră poarta şi le ieşiră în cale.

— Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real.

— De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă.

Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflaţi dincolo de poartă. Ouanda şi Ela, braţ la braţ ca două surori, Olhado şi Quim, Novinha şi acolo, da, Vorbitorul. Se aşezase pe pământ şi Novinha îşi odihnea braţele pe umerii lui. Toţi încrezători, tăcuţi, aşteptau. Într-un târziu, Vorbitorul privi spre cei doi.

— Avem un tratat, spuse el. E bun.

Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze.

— L-au scris purceluşii. Trebuie să-l semnezi.

Bosquinha îl luă în braţe şi spuse:

— Toate fişierele au fost refăcute înainte de miezul nopţii. Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun prietenul ăsta al tău, Vorbitorule.

— Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane.

Episcopul şi Bosquinha văzură curând ce zăcea pe pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. Înţeleseră de unde proveneau petele întunecate de pe braţele şi mâinile lui şi stropii roşiatici de pe faţă.