Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Vezi ce văd şi eu.

— Voi, fiinţele umane, creşteţi făcându-ne o parte a voastră: oameni, purceluşi, Gândaci, toţi laolaltă sunt rameni. Atunci o să devenim un singur trib şi măreţia noastră are să fie şi a voastră; ea aparţine tuturor deopotrivă. Ender simţi încordarea lui Uman, care aproba temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate triburile în acelaşi fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al tuturor împreună şi să ne înălţăm făcându-i şi pe alţii să crească.

— Puteţi trimite dascăli şi fraţi către alte triburi şi ei vor trece în cea de-a treia viaţă în pădurile lor, pentru a avea copii acolo.

— E greu să le cerem soţiilor lucruri atât de stranii, explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel ca fraţii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o soţie se gândeşte la un singur lucru: ce slujeşte tribului şi, mai presus de toate, ce foloseşte copiilor şi mămicilor.

— Poţi să le faci să înţeleagă?

— Mai bine decât tine. Dar nu se ştie. Poate că voi da greş.

— Nu cred că vei da greş.

— Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, purceluşii acestui trib, şi voi, oamenii care trăiţi pe această lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca şi purceluşii din alte păduri, nu se vor sinchisi de ea.

— Vrem să cădem la învoială cu toţi purceluşii…

— Şi promiteţi să ne învăţaţi totul?

— Când veţi putea înţelege.

— Orice întrebări am pune?

— Dacă ştim răspunsul.

— Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! Dă-mi răspunsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică şi se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faţa lui şi apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. Promiteţi-mi că ne învăţaţi tot ce ştiţi!

— Promitem.

— Promite-mi că vei da viaţă mătcii pentru a nu ajuta.

— O voi readuce la viaţă. Va trebui să faceţi un legământ separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane.

— Promite-mi că-i vei da viaţă, fie că ne ajută, fie că nu.

— Da.

Promite-mi că veţi respecta legea noastră când veţi călca în pădure şi că pământul de care avem nevoie în preerie va fi tot în stăpânirea noastră.

— De acord.

— Şi veţi porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne apăraţi şi să ne lase să călătorim?

— Am făcut-o deja.

Uman se calmă, se întoarse şi se aşeză în faţa lui Ender. Trase câteva linii cu degetul prin praf.

— Acum să vedem ce vreţi de la noi. Ne vom supune legilor umane în oraşul vostru şi pe pământurile care vă trebuie.

— Da, aprobă Ender.

— Şi voi nu vreţi să pornim război, continuă Uman.

— Exact.

— Asta-i tot?

— Mai e ceva.

— Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri lucruri imposibile.

— Vreau să-mi spui despre a treia viaţă. Când începe ea? Când ucideţi un purceluş şi el creşte ca un copac, nu-i aşa?

— Prima viaţa se desfăşoară înăuntrul copacului-mamă, unde nu vedem lumina şi mâncăm din trupul mamei şi din seva copacului-mamă. A doua viaţă o trăim în umbra pădurii, în lumina blândă, alergând şi căţărându-ne, văzând, cântând, vorbind şi lucrând cu mâinile. În a treia viaţă ne înălţăm spre soare şi-i umbrim în sfârşit lumina, mişcându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim şi să le vorbim fraţilor în anumite zile, când bat în scoarţa noastră. Da, asta-i a treia viaţă.

— Oamenii nu au a treia viaţă.

Uman îl privi uimit.

— După ce murim, chiar dacă ne-aţi planta, n-ar creşte nimic. Nici un copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când murim, suntem morţi.

Uman o căută cu privirea pe Ouanda.

— Dar în cartea cealaltă pe care ne-aţi dat-o se vorbea la tot pasul despre viaţa de după moarte şi despre renaştere.

— Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Şi nici într-o formă pe care s-o poţi atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeşti sau de la care să primeşti răspunsuri.

— Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat Pipo şi Libo să-i plantăm?

Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca să poată auzi mai bine.

— Cum v-au convins să-i plantaţi?

— Şi-au câştigat dreptul făcându-ne daruri mari. Fiinţele umane laolaltă cu purceluşii. Pipo şi Mandachuva. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor primi cea de-a treia viaţă, dar Pipo şi Libo le-au refuzat-o de fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei înşişi. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viaţă?

— Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viaţă lui Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha cu glasul înecat de emoţie.

— Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi.

— La fel ca astăzi? întrebă Ender.

— Tu şi cu mine. Uman şi Vorbitorul în numele Morţilor. Dacă încheiem înţelegerea în aşa fel încât şi oamenii şi soţiile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare şi nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viaţă ori ţi-o ofer eu.

— Cu propria mea mână?

— Bineînţeles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci ţi-o fac eu.

Ender îşi aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo dezmembrat şi eviscerat, organele separate şi împrăştiate. Plantat.

— Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate comite un om e să ia viaţa cuiva. Cel mai groaznic e când tai o fiinţă, provocându-i dureri atât de mari încât moare.

Uman se ghemui şi rămase aşa o vreme, încercând să priceapă.

— Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu văd decât două căi. Dacă oamenii nu au o a treia viaţă, atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După părerea noastră, Libo şi Pipo au păstrat onoarea pentru ei înşişi, lăsându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze să moară fără să fie onoraţi pentru înfăptuirile lor. În ochii noştri, voi aţi venit de dincolo de gard şi i-aţi smuls din pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că luându-i de acolo aţi comis o crimă. Dar acum văd lucrurile altfel. Pipo şi Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze în a treia viaţă pentru că ei o socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar ca să nu fie siliţi să ia viaţa vreunuia dintre noi.

— Da, şopti Novinha.

— Dar dacă-i aşa, când i-aţi văzut pe deal de ce n-aţi făcut un foc mare ca să-i prefaceţi pe taţii noştri sau chiar copacul-mamă în scrum?

De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor şi ascuţit, trădând suferinţele insuportabile prin care trecea Mâncătorul-de-Frunze.

— Dacă aţi fi tăiat doar unul dintre copacii noştri, continuă Uman, dacă aţi fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi noaptea şi v-am fi omorât pe toţi, până la unul. Şi chiar dacă supravieţuia vreunul dintre voi, trimişii noştri ar fi spus povestea tuturor triburilor şi nici un om n-ar fi plecat viu de pe planetă. De ce nu ne-aţi nimicit pentru că i-am ucis pe Pipo şi pe Libo?

Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre Săvârşitor.

— Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac onoarea şi i-am ucis copacul pentru vecie!

— Ba nu, îl contrazise Ender. Îi strânse mâinile lui Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruţa pe celălalt. V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aţi considerat că procedaţi bine. De-ajuns cu asta. Ştim tot adevărul. Înţelegem că nu aţi vrut să comiteţi o crimă. Acum aţi aflat că viaţa unei fiinţe umane este una şi dacă i-o luaţi, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiţie a învoielii noastre. Să nu mai luaţi vreun om în cea de-a treia viaţă, pentru că nu ştie cum să meargă acolo.